Pepenele galben (zemosul) este o plantă erbacee, anuală, cu un sistem radicular puternic, bine dezvoltat, cu tulpina târâtoare, cu vrejuri lungi din care se pot dezvolta rădăcini adventive, lungă până la 3 m. Frunzele sunt mari, cu limbul reniform sau rotund, cu peţiolul lung, verde-închis. Florile sunt hermafrodite, cele femele sunt solitare, amplasate pe lăstarii laterali, iar cele mascule, câteva la număr, sunt adunate în inflorescenţe.

Fructul este o melonidă de formă ovală până la rotundă, de dimensiuni diferite, cu suprafaţa netedă sau scorţoasă, cu coaja galbenă-verzuie. Pulpa suculentă sau făinoasă este de la roşu deschis până la galben sau oranj. Seminţele sunt elipsoidale, galbene sau albe, amplasate în placentă. Înfloreşte în luna iunie.

Pepenele galben este foarte vechi în cultură, are centrul genetic originar în Africa şi cel secundar în Iran, China, Rusia. În Asia Mică şi cea Mijlocie este un aliment de bază. Cultivat în Grecia Antică, Roma, Egipt, după cum atestă scriitorii din acele vremuri, pepenele galben s-a răspândit în toată Europa din secolul I al erei noastre, de unde a ajuns şi în regiunile mai reci. În prezent, cultura pepenelui galben este răspândită foarte larg.

Planta este foarte pretenţioasă faţă de căldură, lumină, apă, mai ales cere ca aerul să fie uscat şi solurile fertile. Preferă solurile afânate, bogate în humus, cu îngrăşăminte. Se înmulţeşte prin seminţe. Semănatul se face în cuiburi, Ia începutul lunii mai, când temperatura solului este de 12-13°C, la adâncimea de 10 cm. Cele mai cunoscute soiuri în părţile noastre sunt: Kazacika 344, Kolhozniţa, Desertnaia 5, Ucraina 320, care se maturizează aproximativ în 75-85 zile.

Necesită irigare anume în perioada creşterii. Pe de altă parte, pepenele galben nu suportă nivelul de apă prea la suprafaţă. Umiditatea prea ridicată a solului în perioada fructificării duce la micşorarea conţinutului de zaharuri şi a aromei fructului. Temperatura optimă pentru creşterea şi dezvoltarea plantei este de 28-30°C. Are cerinţe deosebite faţă de temperatură, mai ales în perioada fructificării şi coacerii. De asemenea, este destul de pretenţios faţă de structura şi fertilitatea solului. Pentru cultivarea lui se aleg soluri luto-nisipoase, uşoare, care se încălzesc bine, cu un conţinut bogat de substanţe nutritive.

Recoltarea se face manual, la maturitatea fiziologică a fructului, care poate fi determinată după culoarea cojii, aspectul cozii şi aroma specifică. Pentru a determina dacă fructul e copt trebuie apăsat pe coaja lui din partea opusă tulpinii. Cel care încă nu este copt are coajă tare, iar la cel copt ea se lasă la apăsare. Pepenii galbeni se mai coc şi în timpul păstrării.

Înainte de a fi consumaţi, ei trebuie răciţi puţin, tăiaţi şi curăţaţi de seminţe. Fructul se consumă exclusiv în stare crudă şi constituie o sursă însemnată de vitamina C, iar soiurile cu pulpa portocalie conţin şi provitamina A (beta-caroten), multe zaharuri (alcătuite în primul rând din zaharoză şi mai puţin din fructoză şi glucoză), aminoacizi reprezentaţi prin proteină brută, carotenoide (mai ales, beta caroten), vitaminele C, PP, acid folic, lipide, pectine, celuloză, acizii citric şi malic, macroelemente (potasiu, mai puţin fosfor, calciu, magneziu, sodiu) şi microelemente (fier, cupru, fluor şi iod). Seminţele conţin lipide, proteine, celuloză, amidon, ulei volatil cu alcooli şi aldehide, responsabili de aroma specifică a pepenelui galben.

Uleiul gras din seminţe conţine lipide, protide şi celuloză. Are un gust asemănător cu al uleiului de nucă.

Ca plantă medicinală, pepenele galben se cunoaşte foarte demult. În medicina populară se folosea ca răcoritor şi laxativ. Era eficace la durerile reumatice, la tratarea scorbutului, a tuberculozei. Seminţele de pepene galben fierte în lapte sunt un produs răcoritor. Pepenele galben marinat se folosea contra durerilor de cap. În zilele noastre această plantă este consumată de bolnavii cu arterioscleroză, insuficienţă cardiacă, în cazuri de constipaţie şi hemoroizi.

Potasiul şi fierul din pepene are un rol important Ia formarea sângelui şi de aceea este recomandat persoanelor cu anemii. Fructul stimulează digestia, normalizând procesele de oxidare din organism. Pepenele galben se mistuie în intestine, de aceea se consumă numai peste 2-3 ore după luarea mesei, pentru a avea profitul maxim.

Este contraindicat diabeticilor, precum şi în cazuri de enterocolite, dispepsii, pentru că are un conţinut ridicat de zaharoză şi glucoză.

Din seminţele de pepene se fac, ca şi din cele de castraveţi şi dovleac, emulsii alinătoare, calmante şi pectorale. Decoctul din seminţe este un diuretic foarte folositor pentru bolnavii de litiază renală, de gută, reumatism.

Sucul pepenelui, fiert până la consistenţa mierii, este bun pentru copturi.

Uz extern: cataplasm cu miez se aplică peste arsurile uşoare şi peste inflamaţii, precum şi pentru îngrijirea tenului uscat. Se spală faţa în fiecare seară cu următorul amestec: apă distilată, lapte proaspăt nefiert şi suc de pepene galben (toate în părţi egale).