Leuşteanul este o plantă erbacee, perenă, cu o tulpină înaltă de până la 2 m, este asemănătoare la exterior cu ţelina. În primul an formează o rozetă din frunze peţiolate mari şi grase, penat-sectate, cu 3-5 lobi inegali; cele superioare sunt glabre, lucioase, scurt peţiolate şi cu mai puţini lobi. În al doilea an se formează tulpina floriferă, erectă, cilindrică, goală în interior. Florile sunt mici, galbene, dispuse într-o umbelă cu multe umbeluţe. Fructul este oval-eliptic, cu muchii, de culoare cafenie deschisă. Înfloreşte în lunile iunie-iulie, seminţele se coc în iulie-august.

Leuşteanul este originar din Iran. Creşte în Europa, în Caucaz; iernile le suportă uşor, chiar şi în zonele mai nordice. Se cultivă ca plantă condimentară. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin divizarea tufei. Seminţele se seamănă la sfârşitul verii sau toamna.

Planta este pretenţioasă faţă de umiditate, mai puţin faţă de lumină, exceptând începutul vegetaţiei, când răsar frunzuliţele. Preferă soluri fertile, bogate în mraniţă, alcaline, creşte bine pe terenuri joase. Îngrijirea plantelor constă în afânarea solului ca pentru plante perene, în irigare, introducerea îngrăşămintelor peste fiecare 2-3 săptămâni. Creşte pe acelaşi loc nu mai mult de 5-6 ani.

Fructele, frunzele şi rădăcinile sunt folosite în scopuri medicinale. Frunzele pot fi culese chiar în primul an de vegetaţie, rădăcinile însă, începând cu al doilea an. Frunzele şi rădăcinile de leuştean conţin preţiosul ulei volatil cu mai multe componente: terpineol, cumarine, zaharuri etc.

Datorită acestor substanţe, mirosul leuşteanului este aromat, gustul picant, dulceag şi ceva amărui. Frunzele conţin cantităţi mari de vitamina C, acizi organici, multe microelemente, mai ales potasiu, răşină. Leuşteanul consumat ca atare sau în formă de preparate culinare se recomandă în cazuri de meteorism abdominal, dureri de stomac, indigestii etc.

Rădăcinile de leuştean erau demult întrebuinţate ca plantă lecuitoare, în scopuri curative, ca remediu ce stimulează eliminarea bilei şi urinei. Decoctul de rădăcină se bea în cazuri de pielonefrită, reţinere a eliminării urinei, dureri de cord, gută, migrenă, reumatism, anemii, ca sedativ în stări de nervozitate, isterii, ca cicatrizant al rănilor; este cunoscut ca bun emolient în cazuri de bronşite, glosite, inflamaţii ale căilor superioare respiratorii, ca mijloc de întărire a părului. Rădăcinile mai au acţiune antibacteriană, anestezică, sudorifică şi vermifugă. Ceaiul din rădăcini stimulează activitatea tubului digestiv şi reduce meteorismul. Frunzele proaspete, presate între degete şi puse pe frunte, calmează orice durere de cap.

Infuzia din frunze (o lingură la o cană de apă), luată câte o lingură de 3 ori pe zi (sau în formă de ceai), revigorează pielea feţei. Este bine să adăugăm în baie 60 g de frunze la 6 I de apă, pentru întărirea rădăcinilor părului.

În scopuri condimentare sunt folosite frunzele şi rădăcinile, atât în stare proaspătă, cât şi uscate. Frunzele se adaugă în salate, ciorbe. Leuşteanul ocupă un loc deosebit în alimentarea dietetică, pentru aromatizarea bucatelor (le dă un gust de ciuperci). Părţile verzi ale plantei se adaugă în sosuri, fripturi din peşte, din pasăre, în legume, în garnituri din orez etc. Rădăcinile tinere şi peţiolurile se folosesc pentru aromatizarea produselor de panificaţie, a celor marinate, a diverselor băuturi şi chiar pentru producerea lichiorului.

Peţiolurile mari, suculente se prepară cu zahăr şi se consumă în stare zaharisită. Din frunze de leuştean se obţine ulei volatil utilizat de industria alimentară şi în parfumerie.

Contraindicaţii: leuşteanul poate provoca hiperemia organelor bazinului mic, care poate duce la avort. Este contraindicat femeilor însărcinate. În cazul consumului de leuştean, nu se recomandă expunerea la soare, deoarece pielea devine fotosensibilă, producându-se fotodermatite.