Hreanul este o plantă legumicolă din familia cruciferelor, cu tulpina subterană, cilindrică, cu rădăcina puternică, ramificată, care pătrunde în sol la adâncimi de peste 70 cm, fiind colorată în cenuşiu-gălbui la exterior şi alb-curat în interior.

Frunzele din rozetă au peste 30 cm lungime, fiind oval-alungite, cu nervuri aproape albe, cu marginea întreagă, ondulată. Tulpinile sunt florale, de cca 80-150 cm, ramificate, tubulare, glabre, florile sunt mici, albe. Are fructe silicve mici, globuloase, lipsite de seminţe sau cu seminţe sterile, motiv pentru care hreanul se înmulţeşte numai pe cale vegetativă. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Este originar din Europa de Sud-Est, de pe ţărmurile Mării Negre, ale Mării Mediterane şi din Asia de Vest. Se presupune că a fost introdus în cultură la începutul secolului al XV-lea de către popoarele din Europa Centrală, apoi s-a răspândit în toate ţările din Europa, unde se cultivă mai mult în grădini mici şi mai puţin pe suprafeţe mari, speciale. Este una din plantele legumicole foarte puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, rezistând la frig până la minus 30°C; nu este pretenţioasă nici faţă de lumină, rezistă uşor la perioade lungi de secetă, cere soluri fertile, bogate în humus, cu îngrăşăminte organice. Sunt contraindicate solurile prea uşoare, compacte, acide.

Pregătirea terenului: nivelare de întreţinere, fertilizare de bază cu gunoi de grajd, afânare profundă la 30 cm. Din culturi speciale sau de producţie se fac butaşi obţinuţi din ramificaţiile rădăcinilor cu cca 20 cm lungime şi 1-2 cm în diametru, tăiaţi drept la partea superioară şi oblic la cea inferioară, pentru respectarea poziţiei normale de plantare. Se mai pot folosi butaşi scurţi de cca 5 cm. Butaşii fasonaţi toamna se păstrează stratificaţi în pivniţe până primăvara.

Plantarea are loc primăvara, în martie-aprilie, câte 2 rânduri la distanţă de 70-80 cm între rânduri şi la 70 cm între butaşii din rând. Butaşii se plantează cu baza de 10-15 cm adâncime. Lucrări de întreţinere: prăşitul repetat, irigarea, când seceta durează prea mult. Recoltarea se execută în toamna celui de al doilea an de la înrădăcinarea culturii, pentru consumul în familie se recoltează rădăcinile atunci când sunt necesare.

Hreanul este o plantă perenă, apreciată pentru rădăcina sa cu gust specific, foarte picant. La noi în ţară se cultivă în toate regiunile, pe suprafeţe nu prea mari, în jurul oraşelor şi este aproape nelipsit în grădinile gospodarilor.

Conţine substanţe albuminoide, zaharuri, vitamina C şi B1, fitoncide şi uleiuri eterice, o glicozidă (sinigrozida) care prin hidroliză pune în libertate un aglicon volatil (izosulfocianat de alil) identic cu esenţa de muştar.

Deşi este folosit de mult timp în medicina populară, totuşi proprietăţile sale terapeutice au fost fundamentate recent, confirmând în parte utilizarea acestui produs vegetal în medicina tradiţională a diverselor popoare. Astfel, datorită vitaminelor şi în special vitaminei C, hreanul are acţiune antiscorbutică. Uleiul volatil şi sinigrozida îi dau proprietăţi revulsive şi rubefiante. Tot datorită acestor produşi, care se elimină pe cale respiratorie şi renală, hreanul mai are şi proprietăţi diuretice şi antiseptice.

Hreanul, datorită glicozidelor sulfurate, acidului salicilic şi substanţelor fitoncide, se recomandă a fi mestecat zilnic în cazurile de paradontoză. Este indicat în cazuri de pielite, uretrite şi cistite, preferabil în amestec cu miere, în părţi egale (câte 10 g din fiecare), din care se va consuma de două ori pe zi, câte o lingură.

Hreanul are o remarcabilă acţiune tenifugă (favorizează eliminarea teniei), se consumă fie neamestecat cu alte ingrediente, ras fin, cel puţin câte 20-30 g pe zi, fie cu ceapă sau cu alte legume şi fructe crude. Hreanul este folosit la prepararea unui macerat: 2-3 linguri de rădăcină rasă se pun într-un litru de lapte fierbinte, se lasă timp de o oră, iar după răcire se aplică pe locurile degerate, la temperatura corpului.

Hreanul ras fin cu lămâie (1:1) ridică imunitatea organismului contra răcelii, gripei. Hreanul se foloseşte crud, deoarece la fierbere îşi pierde aroma şi gustul specific. Se întrebuinţează la murături, produse marinate, având o acţiune bactericidă. Din frunze tinere se pot prepara sarmale.