Ienibaharul este un arbore mereu verde, cu înălţimea de până la 10 m, cu tulpina dreaptă şi scoarţa cenuşie. Frunzele sunt opuse, ovale, acuminate, peţiolate, de culoare verde-cenuşie. Florile sunt mici, albe-verzui, adunate în ciorchini falşi. Fructul este o bacă verde-albastră când e imatură şi roşie la maturitate.

Ienibaharul este originar din America Centrală, unde şi acum creşte în flora spontană. Este cultivat pe insula Jamaica, în Cuba, Mexic, Brazilia, India, Indonezia. Exportatorul principal pe piaţa mondială este insula Jamaica.

Ienibaharul este cel mai cunoscut şi mai întrebuinţat condiment din zonele tropicale. În Europa a fost cunoscut numai datorită lui Cristofor Columb, care primul a adus acest piper din Mexic. În alimentaţie a început să fie întrebuinţat tocmai la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Gustul ienibaharului aminteşte un buchet de gusturi de piper negru, cuişoare, nucuşoară şi scorţişoară. Planta este cultivată pentru fructele sale care se recoltează imature şi care se usucă la soare, apoi se curăţă de pedunculi, căpătând o culoare brună sau cafenie şi un aromat mai accentuat.

Fructele de ienibahar conţin o cantitate semnificativă de ulei volatil, componentul principal al căruia este eugenolul. Frunzele de asemenea conţin ulei volatil care este întrebuinţat în medicină, mai cu seamă în stomatologie, ca remediu antiseptic.

Aromatul ienibaharului este mai puternic decât cel al piperului negru. În formă măcinată are o culoare foarte frumoasă, bej-închisă, cu nuanţe roşiatice.

Este întrebuinţat în toate felurile de produse marinate: carne, ciuperci, peşte. Nici o supă, răcitură sau alte produse din peşte nu se fac fără ienibahar. El este întrebuinţat şi în industria alimentară, la producerea salamurilor şi altor produse.