Florile sunt solitare sau dispuse câte 2-6 în umbele, la vârful lăstarilor şi a ramificaţiilor, aplecate, cu pedunculi lungi, de culoare roză-deschisă. Fructul este o bacă sferică, suculentă, roşie sau vişinie, conţinând mai multe seminţe mici. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Răchiţica creşte în zonele de tundră şi de păduri ale Emisferei de Nord, până la Cercul Polar. Este o plantă tipică, de mlaştină, crescând până la 30 cm într-un an, de aceea se răspândeşte foarte repede. În flora spontană creşte pe soluri sărace şi are nevoie de puţine substanţe nutritive. Şi cu toate acestea suprafeţele cu tufe de răchiţele se micşorează, ca urmare a drenării mlaştinilor.
Răchiţelele pot fi cultivate şi ca plante decorative. Se înmulţesc prin butaşi care se pregătesc în tot timpul vegetaţiei. Pentru cultivarea acestei plante se cere multă umiditate, mai cu seamă în timpul înrădăcinării butaşilor. Peste 2-3 ani după plantare încep a înflori, însă numai peste 4-5 ani intră în rod deplin. Recoltarea fructelor se face manual, de regulă după primele îngheţuri, după ce în bobiţe s-au acumulat cea mai mare cantitate de substanţe active.
Oamenii recoltează cantităţi mari de răchiţele. Primele fructe coapte apar la sfârşitul lunii august, însă este recomandabil ca ele să fie culese prin septembrie-octombrie şi chiar în noiembrie, până nu cade zăpada. Pentru a fi păstrate pentru iarnă, ele sunt congelate, menţinându-se astfel proprietăţile valoroase.
Primăvara, după topirea zăpezii, fructele rămase pe tufe mai pot fi culese. Fructele care iernează pe tufe nu numai că nu-şi pierd proprietăţile preţioase, dar devin mai dulci; ele sunt moi şi greu de transportat, nu se păstrează atât de bine ca cele recoltate toamna.
Fructele de răchiţică sunt cunoscute ca produs alimentar. Ele conţin zaharuri (prezente prin glucoză, fructoză, zaharoză şi sorbit), substanţe pectice şi tanante, ulei volatil, săruri de potasiu, vitaminele C, B1, B2, P, PP, caroten, flavonoide şi antociane. În bobiţe se acumulează o cantitate considerabilă de acizi organici (cei mai însemnaţi sunt acizii benzoic şi ursolic), se mai găsesc acizii citric, malic, clorogenic şi altele.
Frunzele şi lăstarii de asemenea conţin acizi ursolic şi oleanolic, flavonoide şi glicozida arbutina. Răchiţica este cunoscută şi utilizată în medicina populară şi în cea oficială din cele mai vechi timpuri. Sunt mai preferabile fructele culese primăvara, pentru că ele sunt mai dulci şi conţin mai multe substanţe biologic active, fiind folosite în cazuri de răceală cu tuse, anghină, reumatism ş.a.
Acidul ursolic, descoperit în pulpa care rămâne după stoarcerea sucului, este un analog al hormonilor glandei suprarenale. El are acţiune antiinflamatoare, acţionează ca diuretic în afecţiunile căilor urinare, întăreşte vasele sangvine, tonifică şi stimulează capacităţile mintale.
Datorită prezenţei substanţelor pectice şi a celor tanante, fructele de răchiţică sunt bune în caz de intoxicaţii cu substanţe alcaline şi alcaloide. Ele se adaugă în dieta bolnavilor cu afecţiuni cardiace şi renale, care nu consumă sare.
Sucul are acţiune emolientă, antiinflamatoare, febrifugă; el măreşte imunitatea organismului, stimulează cicatrizarea rănilor. Sucul din fructe şi alte băuturi preparate din ele ridică apetitul şi potoleşte setea, stimulează secreţia sucului gastric şi a celui pancreatic, îndestulează organismul cu vitamine.
Cu el se tratează gastritele cu aciditate scăzută şi inflamaţiile pancreasului. El scade temperatura corpului care se află în stare de friguri, de gripă, care suferă de diferite boli infecţioase, anghine, mai este bun ca tonifiant după boli grele şi îndelungate, după intervenţii chirurgicale. Împiedică formarea calculelor renale, se foloseşte ca un produs auxiliar în tratamentul cu medicamente. În cele mai multe cazuri el este bun pentru tratamentul rinichilor şi căilor urinare, ridicând eficacitatea antibioticelor şi a substanţelor sulfamide, fiind şi un antiseptic intestinal.
Pentru a prepara suc în condiţii de casă, fructele îngheţate se zdrobesc în piua de lemn, se toarnă într-o pungă de pânză, se pun din nou la îngheţat, apoi se atârnă şi se lasă să picure sucul încet. Acest suc roşu deschis, cu gust acru, este foarte curat şi străveziu. Se păstrează până la 2 ani. Acidul benzoic posedă proprietăţi de conservare, datorită cărui fructele de răchiţică nu se alterează mult timp la rece şi nu sunt atacate de mucegai şi ciuperci.
Fructele sunt suculente şi acre, având o valoare mare, mai ales pentru popoarele nordice. Proaspete nu prea se întrebuinţează din cauza gustului acru, dar se păstrează timp îndelungat înşirate în straturi subţiri la rece. Mai des sunt păstrate în stare murată sau congelată.
Din fructe se prepară jeleuri, gem, dulceaţă. În industria alimentară ele sunt folosite pentru umplutură în bomboane, pentru băuturi alcoolice şi răcoritoare. Preparate în zahăr, aceste fructe sunt foarte delicioase şi folositoare.