Inflorescenţa este un calatidiu disciform. Florile dispuse marginal sunt ligulate, asexuate, galbene-aurii, cele centrale sunt tubuloase, bisexuate, galbene-cafenii. Fructul este o achenă formată din pericarp (coajă) de culoare neagră sau dungată cu alb, având seminţe albe, moi. Înfloreşte în lunile iulie- august.
Originară din America de Nord, floarea soarelui creşte şi acum spontan în Mexic şi California, însă planta se deosebeşte de floarea soarelui anuală. Planta care se cultivă la noi a fost selecţionată foarte de mult de către aborigenii americani.
Floarea soarelui a fost adusă în Europa în secolul al XVI- lea, la început ca plantă decorativă şi meliferă (în grădina botanică din Madrid), apoi, în secolul al XVIII-lea, a început a fi folosită şi ca plantă alimentară, pentru seminţele ei gustoase, care înlocuiau nucile.
Anume în această direcţie a fost îndreptată selecţia, care a condus la soiuri de plante industriale din care se produce ulei de calitate înaltă. Aproximativ peste un secol, în anii 30 ai secolului al XlX-lea, floarea soarelui a devenit plantă industrială. În Moldova se cultivă soiuri având cantitatea de ulei până la 55%.
Floarea soarelui este o plantă iubitoare de căldură, dar suportă şi temperaturi de 6-8°C, dacă acestea nu apar când planta este prea tânără şi nu durează prea mult. Este o plantă de zi scurtă. În condiţii de zi lungă părţile vegetative se dezvoltă în detrimentul inflorescenţei şi a seminţelor. Consumul de apă este mare, iar solurile indicate sunt cele lutoase şi nisipoase.
Reacţionează favorabil la îngrăşăminte, azotul servind la dezvoltarea generală a plantei, iar fosforul - la formarea şi dezvoltarea seminţelor. Lucrările de îngrijire constau în câteva praşile mecanice printre rânduri şi 2-3 praşile manuale pe rânduri. Recoltarea se face în lunile august-septembrie, când seminţele sunt coapte.
Ele se usucă, se treieră şi se consumă proaspete sau prăjite. După mărimea seminţelor şi a miezului, soiurile de floarea soarelui se împart în trei categorii: cu seminţe mari - pentru consum direct; cu seminţe mici - pentru ulei; cu seminţe intermediare. Cea mai mare parte a recoltei este destinată producerii de ulei.
Florile ligulate, dispuse marginal, frunzele şi calatidiile cu dezvoltare incompletă, fără seminţe, sunt folosite în scopuri medicinale. Florile marginale se recoltează la început de înflorire (ceea ce nu împiedică fecundarea), se recoltează frunzele şi calatidiile cele mai tinere, mici şi fără pete. Se usucă în încăperi bine aerisite.
Seminţele de floarea soarelui au un conţinut ridicat de ulei gras, proteine (mai multe decât în boabele de soia), zaharuri, fitină, tanin, acizi graşi nesaturaţi, acizi organici, caroten. Florile ligulate conţin ulei volatil, quercetină, antociană, betaină, xantofilă, colină, saponine etc.; frunzele - caroten, cauciuc şi substanţe răşinoase; în calatidiu s-au indentificat pectină, răşină şi tanin.
În componenţa uleiului de floarea soarelui intră gliceride ale acizilor linolic, oleic, palmitic, stearic, arahidic, acizi graşi liberi, lecitină, fosfatide, derivaţi ai sitosterolului, vitaminele F, D, E, caroten. Uleiul este întrebuinţat pentru profilaxia arteriosclerozei şi ca uşor laxativ. Cel rafinat este întrebuinţat în alimentaţia dietetică, ca colagog în cazuri de colecistită, hepatite şi litiază biliară.
Infuzia din frunze şi din florile ligulate se folosea ca un remediu contra malariei şi pentru mărirea apetitului.
Inflorescenţa plantei (calatidiul) este o sursă de pectină, care reglează funcţia tractului gastrointestinal şi normalizează microflora intestinală, acţionează mucilaginos şi este foarte favorabilă în cazuri de enterocolite.
Se ştie că beta-carotenul este un important antioxidant, care se combină cu vitamina E şi cu alte elemente biologic active din plantă, şi se presupune că împreună ar avea un efect anticanceros. Beta-carotenul se mai foloseşte sub formă de cataplasme în tratamentul rănilor şi arsurilor.
Rădăcina plantei de asemenea posedă proprietăţi curative şi se foloseşte pentru eliminarea sărurilor din organism (din articulaţii şi din şira spinării). Toamna se colectează părţile groase ale rădăcinilor şi se usucă. Înainte de a fi întrebuinţate, sunt zdrobite în bucăţele mici; la un pahar de rădăcină se adaugă 3 litri de apă şi se fierbe 2 minute, toată cantitatea se bea în 2-3 zile.
Aceasta se repetă timp de o lună şi mai mult. Prin această metodă, sărurile încep a se elimina din organism peste 2 săptămâni şi continuă până când urina devine limpede. Alimentaţia în cursul tratamentului trebuie să fie vegetariană, nu se recomandă mâncăruri sărate şi cu oţet.
Uleiul rafinat este larg întrebuinţat în alimentaţie. Se consumă în salate, pentru prepararea bucatelor din carne, peşte, legume, se adaugă în aluaturi. În industria alimentară din el se prepară margarină, halva.
Pentru zonele calde se recomandă uleiurile vegetale cât mai puţin rafinate, obţinute preferabil prin presare „la rece". Prin rafinare, uleiurile vegetale îşi pierd proprietăţile specifice unui produs natural. Din cauza utilizării zilnice în alimentaţie a uleiurilor rafinate şi ultrarafinate apar sau se accentuează numeroasele afecţiuni cardiovasculare, gastrice, intestinale, hepatice şi biliare, dermatologice etc.
Industria farmaceutică foloseşte uleiul ca ingredient al unor medicamente, ca solvent pentru vitaminele liposolubile şi pentru alte preparate.
Uleiul este semisicativ, de aceea este foarte apreciat în industria de vopsele şi lacuri.
Turta rămasă după scurgerea uleiului conţine o cantitate considerabilă de proteine, zaharuri şi lipide şi este un concentrat valoros pentru producerea de halva şi ca hrană pentru animale.
Absolut toate părţile plantei pot fi folosite în economie: masa verde se foloseşte ca nutreţ, din tulpini se produc plăci fibroase, utilizate în construcţie. Din cojile de seminţe se obţin proteine furajere, fermenţi pentru industria microbiologică, se extrage furfurolul, care se întrebuinţează în producerea răşinilor sintetice şi altor materiale chimice.