Din antichitate încă copiii sufereau de rahitism, boală în urma căreia are loc deformarea oaselor. Rahitismul apare ca o consecinţă a două deficite specifice: deficitul de vitamina D (calciferol) în alimentaţie şi deficitul de raze solare - acestea acţionează asupra unor substanţe din epiderma omului şi provoacă astfel activarea vitaminei D.

Deficitul de vitamina D în alimentaţie poate fi o consecinţă a foamei, a sărăciei extreme sau a unor restricţii tradiţionale în meniu. Deficitul de raze solare este caracteristic persoanelor care locuiesc în regiunile nordice, unde ziua este foarte scurtă pe timpul iernii (cea mai lungă perioadă a anului în această zonă), iar hainele groase, care îi apără de frig, nu permit nici puţinelor raze solare să ajungă până la piele. Insuficienţa razelor solare poate să se manifeste şi în cazul în care atmosfera este poluată şi substanţele poluante opresc razele solare.

Este necesar, totuşi, să remarcăm că doar câteva zile posomorâte, fără soare, nu pot provoca deficitul de vitamina D. Dezvoltarea rahitismului în urma insuficienţei razelor solare poate fi determinat chiar şi de obiceiuri şi cutume naţionale sau religioase.

În India, de exemplu, frecvenţa rahitismului în rândurile populaţiei în vârstă de până la 20 de ani, în familiile bogate de musulmani, este de 70 %, în timp ce în familiile de hinduşi din casta superioară, care se alimentează bine, frecvenţa apariţiei rahitismului este de 20 % şi nu se întâlneşte deloc în rândurile hinduşilor din casta inferioară, deşi ultimii au un meniu alimentar foarte sărac.

Diferenţa semnificativă se explică prin tradiţiile culturale: musulmanii petrec prea puţin timp în aer liber, iar copiii musulmani sunt ţinuţi în casă în permanenţă; familiile hinduşilor bogaţi nu stau prea mult în casă. iar oamenii săraci, practic, locuiesc sub cerul liber.

Rahitismul a căpătat caracterul unei adevărate epidemii în timpul revoluţiei industriale din Anglia, când copiii şi adolescenţii lucrau în fabrici şi mine de dimineaţă până seara. Ei vedeau rar soarele, căci se aflau majoritatea timpului în interior sau sub pământ, iar meniul lor includea terci de orz, pâine, legume, ce conţineau amidon, dar foarte puţină carne şi lapte.

Din această cauză în secolul al XVIII-lea, în Anglia industrială, practic toţi copiii din localităţile urbane deveneau victimele deficitului de vitamina D. Copiii de la ţară, care consumau ouă, unt, carne şi petreceau mult timp în aer liber, la lumina soarelui, evitau soarta celor de la oraş.

În formă naturală, vitamina D se găseşte numai în produsele de origine animală. In cantităţi mai mari, calciferolul este conţinut în ficat, unt, gălbenuş de ou şi în peştele gras, precum scrumbia, scrumbia albastră, somonul, batogul şi în grăsimea extrasă din ficatul de peşte.

La mijlocul secolului al XVIII-lea medicii au ajuns la concluzia că rahitismul poate fi prevenit şi tratat prin adăugarea în alimentaţie a unturii de batog (carne de peşte sărată şi afumată). Totuşi, nu a putut fi evitată şi o anumită confuzie, căci ei au observat că şi lumina solară, de asemenea, previne şi tratează rahitismul. Încă mult timp după aceea cercetările medicale nu au putut explica mecanismul biochimic al acţiunii simultane a ambilor factori.

Practica îndopării membrilor familiei cu untură de peşte în cazul oricărei maladii s-a încetăţenit, spre regretul profund al copiilor. Gustul unturii de peşte este extrem de neplăcut, chiar dezagreabil, şi numai graţie introducerii vitaminei D în produsele folosite în alimentaţia curentă şi expunerii organismului uman la o cantitate sporită de raze solare (într-adevăr, razele ultraviolete transformă compusul chimic prezent în pielea noastră în vitamina D). În prezent, copiii şi adolescenţii evită administrarea permanentă a unturii de peşte.