Solul centrelor populate, în care starea salubrizării se află la un nivel scăzut, se supune permanent pericolului de infectare cu microorganisme patogene şi cu ouă de helminţi. Agenţii patogeni nimeresc în sol împreună cu fecalele omului şi ale animalelor, cu alte secreţii, cu cadavrele oamenilor şi animalelor, care au pierit în urma bolilor infecţioase. Pentru dezvoltarea majorităţii bacteriilor patogene mediul solului este nefavorabil, de aceea ele pier relativ repede.

Viabilitatea în sol a agenţilor patogeni ai febrei tifoide, dizenteriei, tularemiei, virusului poliomielitei, leptospirelor variază de la câteva ore pană la câteva luni. În acelaşi timp, unii agenţi patogeni sporogeni (bacilii tetanosului, antraxului, gangrenei gazoase) pot supravieţui în sol câţiva ani.

Viabilitatea unor microorganisme în sol (în zile)

• Vibrionul holeric - 7-15
• Bacilul febrei tifoide - 30-150
• Bacilul dizenteriei - 40-57
• Virusul poliomielitei - 70-130

Aflarea permanentă îndelungată în sol a microbilor patogeni şi a sporilor lor constituie cauza apariţiei maladiilor infecţioase respective la nimerirea solului poluat în rana omului, la folosirea alimentelor impurificate.

Solul poluat poate transmite astfel de boli intestinale ca febra tifoidă, febrele paratifoide, dizenteria bacteriană şi amibiaza, holera, lamblioza, leptospiroza, bruceloza, tularemia, antraxul, tuberculoza, helmintiazele (ascaridoza, tricocefaloza, difilobotrioza, opistorcoza), hepatita epidemică, enterovirozele, precum şi unele adenoviroze.

Prin urmare, solul, impurificat în cazul contactului direct cu el (jocul în nisip, lucrul în sere, folosirea în alimentaţie a legumelor impurificate) poate contribui la răspândirea unei serii de boli contagioase şi la infectarea cu helminţi.

Cantitatea colosală de deşeuri, pătrunzând în sol, se neutralizează datorită capacităţii de a se autopurifica.

Autopurţficarea solului este un proces foarte complicat ce depinde de structura, compoziţia chimică, proprietăţile fizice, flora microbiană şi fauna acestuia.

Procesul autopurificării decurge în două etape: mineralizare şi nitrificare.

Mineralizarea substanţelor organice poate decurge în condiţii aerobe (cu accesul oxigenului) şi anaerobe (în lipsa sau insuficienţa oxigenului). în condiţii anaerobe substanţele organice se descompun datorită activităţii microorganismelor de putrefacţie nesporulate şi microorganismelor de fermentaţie.

În urma proceselor biochimice hidrocarburile se descompun în apă şi bioxid de carbon; celuloza vegetală se transformă în humus; grăsimile se descompun în glicerină şi acizi graşi, care apoi se descompun în apă şi bioxid de carbon; proteinele compuse se transformă în aminoacizi, amoniac; sulful se transformă în hidrogen sulfurat.

În condiţii anaerobe procesul de descompunere a substanţelor organice este însoţit de degajarea de gaze ce impurifică aerul. De aceea neutralizarea deşeurilor din sol se realizează cu ajutorul proceselor aerobe.

Etapa următoare a autopurificării solului este nitrificarea, care se realizează în condiţii aerobe de microbii sporulaţi. Astfel, sub influenţa bacteriilor nitrificate specifice, amoniacul se transformă în acid azotic şi nitraţi. Nitraţii constituie produsul descompunerii substanţelor proteice şi servesc pentru hrana plantelor. În cazul oxidării hidrogenului sulfurat se formează acid sulfuric şi sulfaţi, la oxidarea acidului carbonic - carbonaţi, la oxidarea fosforului - acid fosforic şi fosfaţi.

La o etapă anumită a descompunerii substanţelor organice se formează un produs special - humusul. Humusul se descompune încet şi cedează plantelor substanţe nutritive necesare. El nu are miros neplăcut şi nu conţine microorganisme, în afară de cele sporulate.

Pe măsura, autopurificării solului de substanţe organice scade numărul total de microbi şi în special al microbilor patogeni nesporulaţi.

Componenţa reziduurilor, normele acumulărilor
Sursele formării reziduurilor în centrele populate şi însuşi reziduurile sunt foarte variate. Pentru organizarea corectă a măsurilor de lichidare a reziduurilor este foarte necesar a cunoaşte normele medii de acumulare şi caracterul lor.

Se deosebesc două categorii de reziduuri: lichide şi solide. Din reziduurile lichide fac parte excrementele, resturile de la pregătirea bucatelor, apa după spălatul corpului, rufelor, podelelor, apele de scurgere de la băi şi întreprinderile industriale, scurgerile depunerilor atmosferice; din cele solide - gunoiul (de casă, de stradă), deşeurile şi resturile de la bucătărie, băligarul, reziduurile industriale, cele de la abatoare, cadavrele de animale ş.a.

Volumul anual total de reziduuri în oraşe şi orăşele este foarte mare şi fără organizarea cum se cuvine a salubrizării viaţa în centrele populate ar fi imposibilă.