Apa în natură se află în circuit permanent. Astfel, apele de suprafaţă (râuri, lacuri, mări) se evaporă în permanenţă. Vaporii de apă urcă în straturile superioare ale atmosferei şi formează norii. Aceştia, datorită condensărilor care au loc în urma răcirii, dau naştere la precipitaţii care ajung iarăşi pe sol.

Precipitaţiile, căzând pe suprafaţa solului, urmează trei căi: o parte se evaporă ajungând din nou în atmosferă, o altă parte se scurge pe suprafaţa solului (acolo unde sunt plante sau solul este impermeabil) şi ajunge în apele de suprafaţă şi, în sfârşit, cea mai mare parte se infiltrează în sol, constituind apa subterană.

Apa, penetrând prin straturile solului, parvine la un strat impermeabil acumulându-se deasupra ,lui şi constituind apa subterană. Această apă se deplasează cu viteză variabilă, în funcţie de înclinarea stratului impermeabil. Această apă poate ieşi din nou la suprafaţă în izvoare, din care iau naştere cele mai multe din apele de suprafaţă. Prin evaporarea care are loc la suprafaţa acestora se închide ciclul apei în natură.

Omul poate folosi în scop potabil apa atmosferică, apa subterană şi apa de suprafaţă. Pentru a fi dată în consumul populaţiei, apa poate fi distribuită prin instalaţii centralizate sau locale. Instalaţiile centralizate cuprind captarea apei subterane sau de suprafaţă, prelucrarea, înmagazinarea şi apoi distribuirea ei.

Instalaţiile locale sau individuale sunt fântânile, care se fac prin săparea sau forarea până la stratul de apă subterană. Sistemul alimentării centralizate are marele avantaj că, datorită controlului permanent al apei şi a metodelor de prelucrare folosite, oferă o apă de bună calitate.

Din punct de vedere cantitativ, prin alegerea unor surse care să acopere necesităţile de apă, se asigură o cantitate din ce în ce mai mare, fapt care contribuie la creşterea nivelului igienico-sanitar. Din aceste motive, aprovizionarea centralizată este mai indicată decât cea locală.

Pentru aprovizionarea centralizată cu apă se folosesc surse acvatice de suprafaţă sau subterane. Uneori în oraşele mari se dă apă obţinută atât din sursele subterane, cât şi din cele de suprafaţă. Standardul de Stat pentru sursele de apă potabilă dă prioritate apelor arteziene sub presiune, apoi apelor fără presiune, inclusiv celor de izvor, apelor freatice şi, în ultimul rând, celor de suprafaţă.

Există multe metode de ameliorare a calităţii apei, metode prin care apa se epurează de microorganisme patogene, de substanţe în suspensie şi huminoase, de cantitatea excesivă de săruri (calciu, magneziu, fier, mangan, fluor) de gaze fetide, substanţe toxice şi radioactive. Utilizarea diferitelor metode de epurare permite ca sursele locale să fie folosite la maximum pentru aprovizionarea populaţiei cu apă potabilă.

Cele mai răspândite metode de ameliorare a calităţii apei din apeducte sunt limpezirea - eliminarea impurităţilor solide din apă, decolorarea - lichidarea coloraţiei excesive, dezinfectarea - nimicirea agenţilor patogeni şi viruşilor din apă.