Francois Marie Arouet - cunoscut sub pseudonimul de Voltaire (1694-1778) - a fost o figură proeminentă a Iluminismului francez. Poet, dramaturg, eseist, romancier, nuvelist, istoric şi filozof, Voltaire s-a erijat într-un apostol al gândirii libere.

Voltaire s-a născut în 1694 la Paris, într-o familie burgheză. Tatăl său era de profesie avocat. În adolescenţă, Voltaire a studiat la colegiul iezuit Louis-le-Grand, din Paris. După aceea a urmat dreptul o bucată de vreme, dar a renunţat destul de repede. La Paris s-a remarcat încă din tinereţe ca un om spiritual, capabil să compună versuri satirice. Însă, în timpul vechiului regim din Franţa, talentele sale puteau fi periculoase, aşa cum s-a şi întâmplat de fapt.

Voltaire a fost întemniţat la Bastilia din cauza versurilor sale politice. A stat aproape un an în închisoare, timp în care a scris un poem epic, Henriade, care ulterior s-a bucurat de mare succes. În 1718, la scurtă vreme după ce a fost eliberat din închisoare, a asistat la premiera operei sale Oedip, care a avut loc la Paris şi a înregistrat un succes răsunător. La douăzeci şi patru de ani, Voltaire era deja celebru, iar în următorii şaizeci de ani a devenit o mare personalitate a literaturii franceze.

Voltaire se pricepea să mânuiască banii la fel de bine ca şi cuvintele, reuşind treptat să facă avere. În 1726 a avut totuşi unele probleme. Era considerat deja cel mai iscusit om în arta conversaţiei din vremea sa (şi poate din toate timpurile). Îi lipsea însă modestia pe care unii aristocraţi francezi o pretindeau celor de origine burgheză. În consecinţă, s-a declanşat o dispută publică între Voltaire şi unul din aceşti aristocraţi, cavalerul de Rohan, dispută din care Voltaire a ieşit triumfător.

Dar la scurt timp după aceea, cavalerul a tocmit nişte derbedei să-l bată pe Voltaire şi apoi l-a întemniţat la Bastilia, de unde a fost eliberat destul de repede, cu condiţia să părăsească Franţa. Forţat de împrejurări, a plecat în Anglia, unde va rămâne în jur de doi ani şi jumătate.

Perioada petrecută de Voltaire în Anglia va marca un moment de cotitură în viaţa sa. A învăţat engleza şi s-a familiarizat cu operele unor personalităţi celebre, cum ar fi John Locke, Francis Bacon, Isaac Newton şi William Shakespeare. De asemenea, a cunoscut personal mulţi gânditori englezi ai vremii. Voltaire a fost impresionat de Shakespeare, de ştiinţa şi empirismul englez; dar cel mai mult l-a fascinat sistemul politic din această ţară. Democraţia engleză şi libertăţile individuale contrastau izbitor cu condiţiile politice din Franţa vremii sale. Nici un lord englez nu putea emite o lettre de cachet ca să-l arunce pe Voltaire în închisoare, iar în caz că era întemniţat pe nedrept, se dădea imediat un habeas corpus pentru eliberarea sa.

Când s-a întors în Franţa, Voltaire a scris prima sa operă filozofică importantă, Lettres philosophiques, cunoscută sub numele de Scrisori despre englezi. Acea carte publicată în 1734 marchează cu adevărat începutul Iluminismului francez. In Scrisori despre englezi, Voltaire a prezentat o descriere în general favorabilă a sistemului politic englez şi a ideilor lui John Locke şi ale altor gânditori englezi ai vremii. Publicarea cărţii a stârnit mânia autorităţilor franceze, astfel că Voltaire a fost nevoit să părăsească din nou Parisul.

Şi-a petrecut următorii cincisprezece ani în estul Franţei, la Cirey, unde a fost amantul doamnei du Châtelet, inteligenta şi emancipata soţie a unui marchiz. În 1750, la un an după moartea ei, Voltaire a plecat în Germania, la invitaţia personală a lui Frederic cel Mare al Prusiei. A stat trei ani la curtea lui Frederic, de la Potsdam. La început s-a înţeles bine cu inteligentul şi intelectualul Frederic, dar până la urmă cei doi s-au certat, şi Voltaire a părăsit Germania în 1753.

După ce a plecat din Germania, s-a stabilit la o mică moşie de lângă Geneva, unde era la adăpost atât de regele francez, cât şi de cel prusac. Însă din cauza ideilor lui liberale, până şi Elveţia a devenit nesigură pentru el. Prin urmare, în 1758 s-a mutat la Ferney, la graniţa franco-elveţiană, unde avea două posibilităţi de scăpare în cazul în care intra în conflict cu autorităţile. A rămas acolo douăzeci de ani, timp în care şi-a compus operele literare şi filozofice, a corespondat cu intelectualii de frunte ai Europei şi a primit vizite.

În toţi aceşti ani, producţia literară a lui Voltaire n-a stagnat nici o clipă. Scrierile sale însumează peste treizeci de mii de pagini, cuprinzând poeme în proză, versuri, scrisori personale, pamflete, romane, nuvele, piese de teatru şi cărţi documentate din domeniul istoriei şi filozofiei.

Voltaire a fost întotdeauna un adept al toleranţei religioase. Însă pe când avea circa şaizeci de ani, a asistat la o cumplită persecuţie a protestanţilor în Franţa. Revoltat, Voltaire a lansat o cruciadă intelectuală împotriva fanatismului religios. A scris un mare număr de pamflete politice. Tot de atunci s-a deprins să-şi încheie scrisorile personale cu cuvintele Ecrasez l'infâme*, ceea ce înseamnă „striviţi infamia".

În 1778, la optzeci şi trei de ani, Voltaire s-a întors la Paris, unde a asistat la premiera noii sale piese, Irene. Mulţimea l-a aclamat ca pe o mare personalitate a Iluminismului francez. A fost vizitat de sute de admiratori, inclusiv de Benjamin Franklin. Dar Voltaire mai avea puţin de trăit. A murit la Paris, pe 30 mai 1778. Din cauza anticlericalismului său făţiş, n-a avut parte de o înmormântare creştinească, dar treisprezece ani mai târziu, revoluţionarii francezi victorioşi l-au exhumat şi l-au îngropat în Pantheonul din Paris.

Scrierile lui Voltaire sunt atât de numeroase, încît chiar şi cele mai importante opere ale sale ar fi greu de enumerat într-un articol atât de scurt. Dar chiar mai valoroase decât cărţile sunt ideile de bază pe care le-a promovat pe parcursul carierei sale. Voltaire a crezut cu tărie în libertatea cuvântului şi a presei. Iată o remarcă frecvent atribuită marelui iluminist francez: „Nu sunt de acord cu ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a spune acest lucru". Deşi Voltaire n-a folosit niciodată aceste cuvinte, ele reflectă în mod sigur atitudinea sa.

Un alt principiu călăuzitor al lui Voltaire a fost credinţa sa în libertatea religiei. Pe parcursul întregii sale cariere s-a opus cu înverşunare intoleranţei şi persecuţiei religioase. Deşi credea în Dumnezeu, Voltaire a criticat cu fermitate dogmele religioase şi a susţinut că religia organizată este o ipocrizie.
Evident, Voltaire nu şi-a închipuit nici o clipă că aristocraţii francezi ar fi fost mai inteligenţi sau mai buni ca el, considerând că aşa-zisul „drept divin al regilor" era o prostie.

Deşi Voltaire însuşi nu se poate compara cu un democrat modern (prefera un monarh puternic, dar luminat), conceptele sale reflectă o respingere categorică a oricăror forme de domnie ereditară. De aceea, nu trebuie să ne surprindă că majoritatea admiratorilor săi au fost adepţii democraţiei. Prin urmare, ideile sale politice şi religioase s-au încadrat în conceptele Iluminismului francez, fiind preluate de liderii revoluţiei din 1789.

Voltaire nu a fost un om de ştiinţă, dar a manifestat interes faţă de acest domeniu şi a susţinut cu fermitate empirismul lui Francis Bacon şi John Locke. A fost de asemenea un istoric capabil şi serios. Eseul despre moravurile şi spiritul naţiunilor reprezintă una din cele mai importante opere ale sale. Această carte se deosebeşte de istoriile anterioare sub următoarele două aspecte: în primul rând, Voltaire a recunoscut că Europa este doar o mică parte a lumii şi, în consecinţă, a consacrat un spaţiu amplu istoriei asiatice; iar în al doilea rând, a susţinut că istoria culturală prezintă o importanţă mult mai mare decât cea politică. Iată de ce în cartea sa a pus accentul principal pe condiţiile economice şi dezvoltarea artelor, fiind mai puţin preocupat de regi şi de războaiele lor.

Voltaire nu a fost un filozof la fel de original ca multe din personalităţile prezentate în această lucrare. A preluat într-o mare măsură ideile unor oameni ca John Locke şi Francis Bacon, le-a reformulat şi le-a popularizat. Cu toate acestea, scrierile lui Voltaire, mai mult decât ale celorlalţi, au răspândit ideile democraţiei, toleranţei religioase şi libertăţii intelectuale în Franţa şi în întreaga Europă. Deşi au existat şi alţi scriitori importanţi (Diderot, d'Alembert, Rousseau, Montesquieu etc.) în cadrul Iluminismul francez, trebuie să recunoaştem că Voltaire a fost personalitatea proeminentă a mişcării.

În primul rând stilul său incisiv, cariera îndelungată şi opera voluminoasă i-au asigurat o audienţă mult mai largă în comparaţie cu oricare alt scriitor. În al doilea rând, ideile sale şi-au pus pecetea asupra întregii mişcări iluministe. Iar în al treilea rând, Voltaire le-a devansat cu mult pe celelalte personalităţi ale vremii sale. Marea operă a lui Montesquieu, Spiritul legilor, a apărut abia în 1748; primul volum din celebra Enciclopedie a văzut lumina tiparului în 1751; iar Rousseau şi-a scris primul eseu în 1750. În schimb, Voltaire şi-a publicat Scrisorile despre englezi în 1734 şi era deja celebru de şaisprezece ani când au apărut.

Scrierile lui Voltaire, cu excepţia nuvelei Candide, sunt puţin citite azi. Însă s-au bucurat de mare popularitate în secolul al XVIII-lea şi, prin urmare, Voltaire a jucat un rol important în schimbarea mentalităţii, ceea ce avut drept rezultat izbucnirea Revoluţiei Franceze. De asemenea, influenţa lui nu s-a limitat la Franţa. Americani cum ar fi Thomas Jefferson, James Madison şi Benjamin Franklin i-au cunoscut opera, şi multe din ideile lui Voltaire au fost preluate de tradiţia politică americană.