Economistul american William Sharpe s-a născut în anul 1934, în oraşul Boston (ca şi Miller), statul Massachusetts. După încheierea învăţământului mediu, în anul 1951, Sharpe s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din California (or. Bercly), dar peste un an s-a transferat la Facultatea de Administrare Economică a aceleiaşi Universităţi.

O dată cu absolvirea Universităţii, Sharpe a început o viaţă nouă şi interesantă. El a încercat mai multe tipuri de activitate. A activat ca profesor în domeniul administrării businessului şi economiei. S-a încadrat în activitatea ştiinţifică, preocupându-se, cu precădere, de modelele economico-matematice. Pentru verificarea teoriei în activitatea economică reală, el a creat o firmă proprie de consalting (consultaţii) la tema investiţiilor de capital.

În anul 1964, Sharpe a publicat primul articol teoretic de mare valoare cu titlul “Formarea preţurilor la pieţele financiare: teoria echilibrului pieţei în condiţiile de risc” (“venciur”). Sharpe, aidoma celor doi amici Harry Markowitz şi Merton Miller, s-a consacrat cu trup şi suflet studierii problemelor financiare.

Fondul de idei ale operei economice a lui William Sharpe, după cum s-a menţionat deja, se axează în jurul problemelor financiare. Shaipe a iniţiat studierea problemelor financiare într-un mod cu totul original.

În articolul citat mai sus, el a dovedit că pentru economia modernă e caracteristic faptul că subiectul economic (de gospodărire), fie producător sau consumator, a pierdut calităţile ipotetice ale “omului economic”, care era impulsionat în activitatea sa numai de interesul personal şi ostenelile sale depindeau de punctele-reper iniţiale, care aproape că nu se supuneau statisticii.

Omul - subiect economic (de producţie) - a devenit un adevărat subiect al activităţii economice ca atare şi, deseori, e forţat să acţioneze prompt, ingenios, curajos şi descătuşat în condiţiile unor reacţii de răspuns la comportamentul contradictoriu şi opus al altor subiecţi economici, precum şi al altor forţe şi circumstanţe.

Subiectul economic tinde spre cucerirea unor poziţii şi condiţii mai favorabile, utilizând, în numele realizării scopului său, toate mijloacele şi metodele economice şi administrative pentru a obţine un venit maxim cu cheltuieli minime. Acest subiect economic e viril şi capabil să şteargă din calea sa orice obstacol. Dacă e necesar, poate şi e dispus să recurgă la orice compromis, să se asocieze, când e necesar şi profitabil, chiar şi cu concurenţii săi contra altor concurenţi incompatibili.

Marele merit al lui Sharpe constă în faptul că el a spus deschis ceea ce ştiau toţi, dar se jenau să spună: în economia modernă subiectul economic este, pur şi simplu, dator să elaboreze propria sa strategie şi tactică de comportament economic în baza noilor ştiinţe - a “eticii economice” şi “psihologiei economice”, în numele supravieţuirii pe piaţa financiară, adică pe piaţa capitalului şi pe piaţa hârtiilor de valoare. La etapa actuală, activitatea economică reală nu poate fi concepută fără pulsul ritmic al acestor pieţe stimulatoare a procesului şi fluxului de producţie atât de materie primă, cât şi de bunuri economice finite, bune de consum.

Sharpe a observat un fenomen practic, pe care l-a modelat în mod teoretic. Vorba e că pe piaţa financiară au apărut corporaţii diversificate şi controlul acţionarilor mari nu este atât de pronunţat în condiţiile existenţei unui număr mare de acţionari - mari, mijlocii şi mici, acţiunile s-au dispersat şi nu mai este valabil principiul vechi “procurarea şi păstrarea” acţiunilor, căci acestea posedă deja o lichiditate sporită, impulsionată de interesele milioanelor de acţionari.

Şi, în aceste condiţii, influenţa acţionarilor mari asupra activităţii firmelor mari nu este evidentă. Aici sunt stăpâni managerii-rechini, de o calificare teoretică şi practică, pur şi simplu, uimitoare, care coordonează toate problemele, asigură dirijarea portofoliilor investiţionale, elaborează şi garantează regulile unui “comportament acceptabil” în sfera repartiţiei profitului în dividende (venituri de la acţiuni) şi rezerve, menţin nivelul datoriilor la “linia de plutire” a obligaţiunilor faţă de băncile de investiţii etc.

Anume managerii sunt capabili să asigure stabilitatea profitabilă a capitalului individual, care, după Sharpe, depinde de prestigiul a doi factori. Primul este determinat de diferenţele obiective din nivelul de risc, care însoţesc funcţionarea acestui capital individual în diverse sfere şi segmente ale pieţei. Al doilea oglindeşte diferenţele de “forţă monopolistă" dintre diferite corporaţii.

Sharpe a demonstrat că factorul de risc şi factorul de monopol acţionează asupra stabilităţii profitului marilor corporaţii în diverse moduri: că diferenţele de stabilitate a profitului depind de risc, iar instabilitatea profitului poate fi compensată numai de volumul lui. Un volum mai mare de profit rezistă la încercările factorului de monopol.

Pe baza acestor concepte, Sharpe, împreună cu un alt economist american Lintner, a elaborat un model notoriu de formare a preţurilor pe piaţa capitalului şi cea a hârtiilor de valoare, model acceptat de activitatea empirică a instituţiilor financiare din întreaga lume.

Inspirat de acest succes, Sharpe, împreună cu o echipă de tineri economişti de la corporaţia “Rand Corporation”, a utilizat metoda lui Harry Markowitz, aplicată la studierea problemelor financiare, şi a elaborat un concept teoretic, prin care a demonstrat că deţinătorul de capital (acţionarul sau investitorul) poate manipula cu gradul de risc, prin intermediul creării unui portofoliu de hârtii de valoare, ţinând cont de proporţia optimă dintre venit, risc şi structura pachetului de hârtii de valoare.

Shaipe a dovedit, pe bază de calcul, că investitorul care tinde spre maximalizarea venitului, cu un risc minim, întotdeauna va elabora un “portofoliu al alegerii”, orientat, pe cât e posibil, spre o eficacitate scontată. Astfel vor proceda toţi investitorii, care vor elabora portofoliile lor, contribuind la crearea unei structuri ideale a echilibrului economic.

În acelaşi timp, preţurile unor acţiuni vor creşte, iar al altora vor scădea, ceea ce va exercita o schimbare a nivelului venitului aşteptat al unor investitori, precum şi a proporţionalităţii dintre venitul de la acţiuni şi riscul obţinerii acestui venit. Dinamica economică actuală a impulsionat apariţia unui portofoliu elastic de hârtii de valoare, care presupune schimbul continuu al acestora.

Acest fapt a condiţionat crearea unor metode active de dirijare a portofoliilor de investiţii, ce presupun dividende mai rapide în anumite sectoare ale pieţei şi cer crearea unor portofolii specializate şi bine structurate în jurul unui indice orientativ, ce ar oglindi sensibilitatea portofoliului la oscilaţiile ratei dobânzii şi la alte caracteristici financiare şi de producţie.

În lucrarea sa cu titlul “Teoria portofoliului şi piaţa capitalurilor”, editată în anul 1970, Shaipe a mai adăugat, la cele relatate, noţiunea dependenţei dintre venituri şi riscul deţinerii acţiunilor, ce alcătuiesc portofoliul. Pentru aceasta, el a divizat în mod convenţional riscul în două părţi: risc sistematic şi risc specific. Riscul sistematic prezintă o consecinţă a condiţiilor economice generale nefavorabile, iar riscul specific - rezultatul presiunii unor factori ocazionali asupra activităţii unor întreprinderi.

Atunci când portofoliul conţine un lot mare de acţiuni, riscul sistematic este limitat, dar e imposibil de asigurat apariţia lui la unele întreprinderi. În acest caz, în calitate de remediu se practică diversificarea portofoliului de acţiuni, care poate minimaliza riscul specific.

Modelul economico-matematic al lui Sharpe a contribuit la crearea aşa-numitei “concepţii beta”, cu ajutorul căreia se estimează gradul de risc în timpul formării portofoliului hârtiilor de valoare, cu utilizarea unei cărţi de diversificare a investiţiilor de capital.

Prin lucrarea sa de valoare “Investiţiile de capital”, apărută în anul 1978, Shaipe s-a impus ca un creator al unei ramuri noi a activităţii economice - "economiei finanţelor”. În această carte, Sharpe menţionează că dificultăţile “plutirii” în apele mării furtunoase a economiei finanţelor constau în psihologia imprevizibilă a oamenilor (cum ar fi agitaţia de cumpărare şi vânzare a acţiunilor la Bursa de Valori).

În aceste condiţii, subiecţii economici activează într-un sistem dinamic, în care cauzele se perindă cu consecinţele şi invers. De aceea e greu de orientat în problemele financiare. La aceasta Shaipe mai adaugă fluctuaţiile ciclurilor economice, conjunctura pieţei, bazată pe jocul cererii şi ofertei, deci pe jocul preţurilor, tempourile, inflaţia, reglarea statală, politica financiar-bancară, precum şi alţi factori exogeni şi endogeni.

Economia finanţelor, după părerea lui Sharpe, a căpătat un statut de sine stătător ca o integritate organizaţional-tehnică nu numai la scară naţională, dar şi mondială. Pieţele se perfecţionează mereu şi. o dată cu aceasta, apar şi noi operaţii financiare. Acum piaţa valutară prestează servicii întregii activităţi economice privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul. Totodată, piaţa valutară stă de veghe la integritatea sistemului financiar al statului, îl protejează de fluctuaţiile valutare de criză din lume (servicii prestate de Banca Centrală) şi de amplasările de risc ale valutei autohtone.

Actualmente, economia finanţelor este, pur şi simplu, o altă expresie a economiei empirice şi orice deviere a acesteia duce la cutremure financiare. De aceea bancherii şi managerii financiari au devenit şi subiecţi economici, şi “pompieri” economici. Sharpe are perfectă dreptate.

Activitatea ştiinţifică a lui William Sharpe a fost înalt apreciată de către Fondul Nobel şi Comitetul Nobel, decernându-i-se Premiul Nobel în domeniul economiei pe anul 1990, pentru cercetări în domeniul managementului resurselor financiare ale întreprinderilor.

Astăzi, concepţiile teoretice, elaborate de William Sharpe, au devenit parte componentă a activităţii economice empirice şi se utilizează permanent în timpul operaţiilor financiare de către băncile şi bursele întregii lumi.