Heinrich Hertz s-a născut la 22 februarie 1857, la Hamburg, în familia unui avocat și senator al Hamburgului. Încă din tinerețe a dovedit inclinații către diverse meserii: a învățat tâmplăria și a lucrat și la strung. La vârsta de 18 ani a terminat studiile medii și a avut impresia că este destinat meseriei de inginer.

S-a dus să studieze tehnica la München, dar după doi ani de studii a constatat că îl atrage mai mult activitatea științifică din domeniul fizicii. Atunci s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a început să studieze matematica și fizica.

Studentul deosebit de sârguincios a fost remarcat de cunoscutul profesor de fizică Herman von Helmholtz, care l-a luat că practicant în laboratorul său. Ulterior i s-a încredințat o sarcină independentă, pentru a cărei rezolvare Hertz a primit, în anul 1879, medalia de aur a Universității. Stagiul la Universitatea din Berlin a fost încheiat de Hertz cu lucrarea de doctorat intitulată: ”Despre inducție în corpurile care se rotesc”.

În anii 1880-1883, Hertz a fost asistentul lui Helmholtz. În 1883 a devenit docent privat la Universitatea din Kiel și doi ani mai târziu era numit profesor de fizică la Politehnica din Karlsruhe. Aici și-a efectuat experiențele cu undele electromagnetice care i-au adus faima.

Idea de a produce unde electromagnetice și de a le experimenta îl preocupă pe Hertz încă din anul 1879, când Academia din Berlin a publicat un concurs pe tema confirmării experimentale a curenților mobili. Era una din ipotezele fundamentale ale teoriei lui Maxwell cu privire la câmpul electromagnetic, după care, pe lângă lumină, trebuia să mai existe și o altă undă, invizibilă, electromagnetică, cu aceleași proprietăți pe care le are unda luminoasă vizibilă.

Metodele experimentale cunoscute până atunci nu au reușit să rezolve această chestiune și de aceea Hertz a trebuit să elaboreze o metodă cu totul nouă și să-și alcătuiască și instalațiile necesare. A construit un vibrator original care genera unde electromagnetice și un rezonator electromagnetic, cu ajutorul cărora a demonstrat existenta undelor.

În anul 1887 el a anunțat, la Academia de Științe din Berlin, că a rezolvat cu succes tema concursului și a demonstrat existența curenților mobili. Pe lângă aceasta, a mai constatat că câmpul electromagnetic, care se întinde în spațiu de la sursă, reprezintă unde electromagnetice, asa cum presupusese James Clerk Maxwell.

În lucrările sale ulterioare, Hertz a cercetat temeinic reflecția, refracția, interferența și polarizarea undelor electromagnetice, a demonstrat că viteza propagării acestor unde este egală cu viteza luminii și a demonstrat pe cale experimentală raportul formulat de Maxwell, între indicele de refracție al mediului și constanta sa dielectrică.

În felul acesta, Hertz a demonstrat că, de fapt, lumina reprezintă, în esență, o undă electromagnetică. Și-a publicat rezultatele cercetărilor în anul 1889, în lucrarea ”Despre razele forței electrice”.

În anul 1889 Hertz a fost invitat să predea fizica la Universitatea din Bonn, unde i-a urmat lui Rudolf Clausius. Și-a continuat cercetările științifice și a elaborat teoria oscilatorului (dipolul Hertz) pe baza ecuațiilor câmpului electromagnetic stabilite de Maxwell și a încercat să explice teoria fenomenelor electromagnetice în sistemele relative aflate în mișcare.

Hertz s-a ocupat și de mecanică; era adeptul asa-numitului sistem cinematic al orientării "mecanicii fără forță", care, spre deosebire de mecanica newtoniană, explică toate fenomenele fizice prin acțiunea reciprocă a substanțelor grele la atingere, fără introducerea noțiunii de "forță".

Această orientare nu s-a impus însă în fizică.

Lucrările lui Hertz din domeniul undelor electromagnetice au avut o importanță fundamentală pentru evoluția în continuare a științei, ceea ce a dus, în ultima instanță la descoperirea radioului, rusul Aleksandr Stepanovici Popov, în prima sa radiogramă, din anul 1896, a transmis două cuvinte: "Heinrich Hertz".

Heinrich Hertz a murit la 1 ianuarie 1894, la Bonn, înainte de a împlini 37 de ani.