Kenneth Arrow s-a născut pe 23 august 1921 la New York. În anul 1940, a absolvit Colegiul Economic din New York. În anii celui de-al doilea război mondial, a fost înrolat în Forţele Militare Aeriene ale Statelor Unite ale Americii (1942-1946). A terminat războiul în calitate de ofiţer-pilot. După război, în anii 1948-1949, a activat în calitate de profesor-asistent de economie la Universitatea din Chicago.

Având capacităţi excepţionale, din anul 1949 până-n anul 1968, a activat în calitate de profesor de economie la Universitatea Stenford. În anul 1968, a fost invitat să predea la Universitatea din Harward, unde a activat până-n anul 1974. Autoritatea de profesor de economie l-a făcut să fie invitat şi la alte Universităţi din S.U.A.

În anul 1947, Arrow s-a căsătorit cu Selma Sveitar, are doi copii. Cu excepţia Premiului Nobel (1972), Arrow s-a învrednicit de mai multe premii şi decoraţii. El e membru - titular al Academiei Naţionale a S.U.A., al Academiei de Ştiinţe a Finlandei, al Academiei de Ştiinţe a Marii Britanii, al Academiei Americane de Ştiinţe şi Arte, al Asociaţiei de Econometrie ş.a.

În anul 1951, Arrow a susţinut teza de doctorat la tema "Alegerea socială şi valorile individuale", pe care a publicat-o în acelaşi an. Sprijinindu-se pe ideile economice, lansate de către Paul Samuelson şi Abram Bergson, referitoare la depistarea condiţiilor (dacă astfel de condiţii pot exista), Arrow a arătat că, uneori, deciziile de grup pot fi omise, pe cale raţională sau democratică, din sânul preferinţelor individuale.

Arrow credea sincer că "funcţia democratică şi socială a bunăstării" efectuează corelaţia dintre preferinţele individuale şi alegerea socială. Această corelaţie, după Arrow, trebuie să fie în corespundere cu patru deziderate (cerinţi): 1) tranzitivitate (dacă alegerea socială A e mai preferenţială decât alegerea B, iar alegerea B - decât alegerea C, atunci alegerea A e mai preferenţială decât alegerea C; 2) eficacitatea Pareto (o decizie alternativă nu poate fi realizată, dacă există o altă alternativă realizabilă, capabilă să faciliteze viaţa membrilor societăţii şi care nu înrăutăţeşte situaţia nimănui); 3) lipsa dictaturii (alegerea socială nu se efectuează de un singur om); 4) independenţa altor alternative (alegerea dintre A şi B rămâne constantă, dacă se introduce o a treia alegere, permisă logic, dar irealizabilă ca variantă - C.).

Arrow a demonstrat că toate aceste patru condiţii sunt în contradicţie. Aşadar, nici una din schemele sociale de ameliorare a bunăstării nu poate corespunde tuturor dezideratelor în mod simultan.
Simţind gradul mare de abstracţie al ideilor lansate, Arrow a hotărât să-şi clarifice ideile sale teoretice cu ajutorul "teoriei imposibilului", elaborată de Condorse, matematician francez din secolul al XVIII-lea. Teorema lui Condorse este legată de alegerea bazată pe principiul majoritar, principiu folosit pe larg la obţinerea alegerii sociale în societăţile democratice şi în grupurile mici.

Arrow demonstrează principiul său prin intermediul următorului exemplu: se presupune că există trei candidaţi la un post vacant: Adams (A), Smith (S) şi Johns (J). O treime din electorat au plasat candidaturile în felul următor: A, S, J; o altă treime - S, J, A, iar ceilalţi alegători - J, A, S.
Aşadar, majoritatea electoratului au dat preferinţă candidatului A faţă de S, S faţă de J şi, oricât ar părea de paradoxal, J faţă de A. Dar aceasta din urmă contravine primului principiu - principiului de tranzitivitate, elaborat de Arrow. Astfel, Arrow a dovedit următorul adevăr: elaborarea unei decizii democratice, înţeleasă în mod tradiţional, pur şi simplu, este principial imposibilă. Această teoremă a lui Arrow a fost criticată şi neînţeleasă de mai mulţi savanţi, dar importanţa ei analitică nu e pusă la îndoială de nimeni.

Fondul de idei ale operei economice gravitează în jurul a două mari compartimente economice: teoria echilibrului economic general şi teoria bunăstării materiale şi spirituale.

În lucrarea sa din anul 1951, cu titlul "Extinderea teoremei economiei clasice a bunăstării", Arrow a demonstrat că echilibrul economic general, în condiţiile pieţei concurenţiale, nu numai că se încadrează în "efectul Pareto", dar orice repartiţie "Pareto-efectivă" poate fi exercitată numai în condiţiile de piaţă. De aici Arrow a ajuns la concluzia că nu e necesară o intervenţie statală directă (de exemplu, prin intermediul controlului asupra preţurilor) în funcţionarea mecanismului concurenţial al pieţei.

Arrow pleda pentru alte metode de reglare economică, metode indirecte, încît să nu fie stingherită posibilitatea acţiunii libere a forţelor pieţei. De exemplu: politica elastică fiscală, transferurile, subvenţiile etc. Concepţia intervenţiei indirecte a statului în economie a fost precizată în investigaţiile analitico-matematice, efectuate împreună cu un alt economist american - Jerar Debre, prin prisma existenţei echilibrului economic concurenţial în modelul economico-matematic, în condiţiile plurităţii pieţelor. Aceste investiţii analitice au lichidat lacuna din teoria echilibrului economic. Din punct de vedere metodologic, analiza economică a fost efectuată pe baza sintezei metodelor statistico-matematice şi a topologiei - celei mai abstracte părţi a matematicii superioare.

Arrow a grupat rezultatele analitice, referitoare la echilibrul economic, în monografia "Analize generale concurenţiale", editată în anul 1971, după 10 ani de căutări şi analize ştiinţifice în domeniul echilibrului economic, în corelaţie cu creşterea economică, repartiţia venitului, economiei imprevizibilului şi influenţa acestora asupra problemelor politice.

Problemele enumerate mai sus au fost înmănuncheate în lucrarea sa din anul 1961, intitulată "Substituirea capitalului de către muncă şi eficacitatea economică". Această lucrare e inspirată de teoria lui Hicks cu privire la "elasticitatea substituţiei". Arrow, aidoma lui Hicks, a demonstrat, pe bază de calcule statistico-matematice, un fapt ştiinţific de mare valoare, edificat în secolul al XlX-lea de către Marx în "Capital" (volumul I).

Este vorba de "Legea acumulării capitalului" sau, cum zicea Marx, "Legea acumulării capitaliste". Conform acestei legi, acumularea capitalistă duce la creşterea organică a capitalului (raportul dintre capitalul fix (C) şi capitalul variabil (V) - C/V. Pe măsura dezvoltării masive a economiei de piaţă cu forma de organizare capitalistă, capitalul fix substituie treptat capitalul variabil din componenţa venitului naţional. Consecinţele, după Marx, sunt dezastruoase: automatele, care dirijează sistemele de maşini, îi aruncă pe muncitori în stradă. Creşte volumul capitalului fix, creşte bogăţia capitaliştilor la un pol, iar la alt pol - mizeria proletariatului. Apare situaţia revoluţionară.

Astfel vedea lucrurile Marx, în baza modelului abstract construit de el, model în care concurenţa e perfectă, preţurile sunt fixe, produsul global al unui an (după schema sa - nr. 1 de "reproducere lărgită") nu se realizează complet şi apar crizele de supraproducţie, cu şomaj avansat, cu ruinări de întreprinderi. În fine, cu mizeria celor săraci, Marx a avut dreptate din punctul de vedere al metodei sale.

Dar activitatea economică din perioada de după Marx a arătat că el ar fi avut dreptate, dacă în economie nu s-ar fi produs mutaţii structurale fundamentale. Esenţa acestor mutaţii constă în faptul că între cele două sfere de producţie: nr. 1 - de producere a mijloacelor de producţie şi nr. 2 - de producere a bunurilor de consum a apărut o altă sferă intermediară - nr. 3 - sfera serviciilor de producţie şi sociale, care solicită muncitorii disponibilizaţi din primele două sfere.

Sfera de servicii e de aşa natură, încît munca umană nu poate fi mecanizată sau automatizată, ca în primele două sfere. Şi, oricât ar părea de paradoxal, dar şi munca acestei sfere e destul de esenţială pentru venitul naţional, deoarece serviciile intră indirect în valoarea produselor sferelor nr. 1 şi nr. 2, care apare la suprafaţă în costul de producţie, iar apoi în preţul de vânzare.

Meritul lui Arrow, ca şi al lui Hicks, e cel de a fi arătat că "elasticitatea substituţiei" capitalului cu muncă în prima sferă e mai mică (are dreptate Marx), dar în sferele nr. 2 şi nr. 3 e destul de frecventă şi, deci, el a ajuns la concluzia că produsele industriale ale S.U.A. conţin mai multă muncă decât capital (la această concluzie a ajuns şi economistul american V.V. Leontiev).

La cele spuse mai sus trebuie de adăugat că Arrow a observat următorul fapt: în economia americană a crescut nu numai productivitatea muncii, dar şi salariul în baza creşterii calificării forţei de muncă. În cartea sa din anul 1962 - "Esenţa cunoaşterii economice prin practică", Arrow a arătat, pe bază analitică, că sectorul de producţie devine mai eficace pe măsura avansării masei globale de producţie, fiindcă în acest proces perpetuu creşte esenţial calificarea muncitorilor şi experienţele de muncă. Acest fapt compensează "zgârcenia" capitaliştilor, care nu doresc să investească în tehnologiile moderne.

Arrow, fiind impulsionat de ideea sporirii rolului economic al statului cu economie de piaţă, lansată de Keynes în anii '30, a pledat, ca şi acesta, pentru ideea că statul e, pur şi simplu, dator să investească în economia ţării, în numele salvării următoarelor fenomene economice: angajarea deplină a forţei de muncă, menţinerea echilibrului economic general şi parţial, în numele creşterii bunăstării populaţiei şi asigurării păcii sociale. Aceste probleme şi-au găsit oglindire în lucrarea sa din anul 1970, intitulată "Investiţiile statale, norma profitului şi politica fiscală optimă".

Această lucrare a fost scrisă împreună cu Mordecam Curt. În ea Arrow a arătat relaţia dintre norma şi volumul profitului şi volumul investiţiilor publice (statale). Problema investiţiilor a fost studiată şi analizată prin prisma corelaţiei cu creşterea economică, urbanizarea şi consecinţele ei, dezvoltarea economiei manageriale.

E necesar de menţionat faptul că analiza statistico-matematică, efectuată de Arrow, e o analiză pentru un cerc mic de economişti- matematicieni. De aceea unii laureaţi ai Premiului Nobel - Simon Kuznets, Vasilii Leontiev şi Gunnar Myrdal - l-au criticat deschis pe Arrow pentru utilizarea matematicii superioare cu elemente de tipologie în analiza economică.

Arrow nu s-a supărat, dar a ripostat că el nu se preocupă atât de matematica superioară, cât de problemele empirice ale economiei, care, mai devreme sau mai târziu, ies la luminişul social. Utilizarea matematicii i-a permis lui Arrow să modeleze procesele echilibrului economic în condiţiile unei concurenţe reale, să găsească echilibrul dintre volumul potenţial de bunuri economice şi servicii, pe de o parte, şi volumul care poate fi realizat pe piaţa de desfacere, pe de altă parte.

Opera economică a lui Arrow a fost apreciată de către Fondul Nobel şi Comitetul Nobel, decernându-i-se Premiul Nobel în domeniul economiei pe anul 1972, împreună cu Hicks, pentru aportul de pionierat în domeniul teoriei echilibrului economic general şi teoriei bunăstării.

Acordându-i-se Premiul Nobel, Arrow a menţionat: "... experienţa echilibrului (economic) e atât de răspândită în conştiinţa tuturora, încît ea nu provoacă nici o nedumerire în rândul nespecialiştilor... Cel mai paradoxal e faptul că ei (nespecialiştii) nu-şi pot imagina situaţia durabilităţii sistemului (economic) şi nu sunt dispuşi să se bizuie pe el, la cea mai neesenţială abatere de la condiţiile normale". Marele merit al lui Arrow e că a dat o explicaţie abstract-teoretică celor mai reale probleme economice şi sociale. Arrow este unul dintre cei mai dotaţi popularizatori ai teoriei economice.