Maurice Allais s-a născut pe 31 mai 1911 la Paris, într-o familie de oameni simpli. Tinereţea lui a fost zguduită de cele două războaie mondiale: 1914-1918 şi 1940-1945. Tatăl lui Maurice a murit într-un lagăr german de prizonieri francezi, în anul 1915. În ciuda dificultăţilor vieţii, Allais a făcut studii superioare, absolvind Şcoala Politehnică şi, mai apoi, Institutul Inginerilor de Mine (1936). Allais era pasionat de fizică, dar războiul al doilea mondial nu i-a permis să se preocupe de ştiinţa preferată, deoarece a plecat pe front.
In anul 1940, o dată cu căderea Franţei sub jugul ocupaţiei germano-fasciste, Allais a fost demobilizat din armata franceză. Devenind liber într-o ţară ocupată de Germania fascistă, Allais, sub influenţa circumstanţelor, îşi schimbă brusc planurile ştiinţifice şi profesionale.
Oricât ar părea de paradoxal, dar anume în condiţiile tenebre ale ocupaţiei germano-fasciste, el a decis să devină economist, ca să poată contribui la restabilirea economiei ruinate de război, la căutarea şi descoperirea căilor de obţinere a unei eficacităţi economice avansate şi, concomitent, la găsirea unei noi modalităţi de repartiţie a veniturilor în concordanţă cu legile egalităţii şi echităţii sociale. Şi, după cum afirmă economistul rus I. Egorov, cel mai uimitor e faptul că “Allais a reuşit să soluţioneze problemele preconizate”.
În anul 1944, Allais s-a angajat în calitate de profesor de economie la Institutul de Ingineri de Mine, pe care-l absolvise şi el. Acolo a ţinut un curs cu totul original: “Economia pură şi eficacitatea socială". Mai târziu, el avea să scrie următoarele: “Eu mă străduiam să înţeleg rolul libertăţii economice şi cel al economiei pieţelor, din punctul de vedere al căutării eficacităţii şi atingerii unor scopuri etice ale timpului nostru”...
Allais şi-a pus scopul să studieze economia. El prefera să menţioneze că este “un economist-autodidact”. Şi, chiar dacă a fost aşa, totuşi mai apoi el a devenit o stea de primă mărime în pleiada economiştilor Franţei, impulsionând dezvoltarea gândirii economice a timpului.
Cunoştinţele economice ale lui Allais au devenit fenomenale. Despre aceasta ne mărturiseşte economistul american J. Debrea, aşijderea laureat al Premiului Nobel în domeniul economiei pe anul 1983. “În primăvara anului 1946, spunea Debrea, mi-a căzut la îndemână lucrarea fundamentală şi impresionantă a lui Allais. Luând cunoştinţă de introducere, am fost cucerit de îndrăzneala autorului şi am citit cartea din scoarţă în scoarţă, găsind în ea multe gânduri originale asupra cărora am meditat asiduu vreo 2-3 luni. După aceasta, eu am devenit un pasionat de economie. Fără nici un fel de exagerare, afirm că anume în aceste luni am însuşit acea teorie economică, pe care o posed astăzi”. O mai bună elogiere a operei lui Allais nici nu poate exista.
Iar profesorul Roger Deem, de la Universitatea Lavale din Quebec (Canada), avea să spună că seminarele lui M. Allais, din anii 1945-1946, au atras în jurul lui “floarea elitei tehnocratice a Parisului”.
Aproape toate lucrările lui Allais sunt consacrate problemelor de la hotarul dintre economia de piaţă, bazată pe proprietate privată, şi economia colectivistă (termenul lui Allais), bazată pe planificare şi dirijare statală.
Prin opera economică a lui Maurice Allais trece ca un fir roşu problema eficacităţii economice, în concordanţă cu echitatea socială. Un mare merit al lui Allais este faptul că el a introdus, în metoda abstractă a ştiinţei economice, logica matematică, obiectivitatea fizicii, elasticitatea gândirii inginereşti şi diapazonul larg de viziune istorică. El a utilizat pe larg principiile şi metodele general-ştiinţifice: principiile relativităţii şi integrităţii, metoda structurală, metodele matematice, năzuind să oglindească mai pe deplin procesele reale economice şi sociale
şi să contureze cadrul integral al fenomenelor socioeconomice. Idealul ştiinţific al Iui M. Allais a fost crearea, în sânul ştiinţelor sociale, a unei teorii integre de comportament uman, aidoma creării unei teorii integre a câmpului în fizică. El poseda simţul realităţii. În anii ’60, el a renunţat completamente la modelul abstract al echilibrului economic general al economistului francez Leon Walras, considerându-l ireal şi inaplicabil în economia practică.
În locul lui, el a creat un nou model - cel al “economiei pieţelor”, care presupunea pluritatea pieţelor şi pluritatea sistemelor de preţuri, făcând astfel un pas esenţial în calea de apropiere a teoriei economice de aspiraţiile economiei aplicate. Allais e pătruns în “sufletul” economiei, deoarece anume la hotarul dintre teoria economică şi economia reală au loc procese de consolidare structural-funcţionale economice, care determină integritatea, proporţionalitatea şi echilibrul economic general şi parţial.
Allais a fost criticat pentru faptul inventat cum el, chipurile, şade pe “două scaune ideologice”. Concepţiile filosofiei economice ale lui Allais au fost calificate ca fiind liberal-socialiste, ceea ce nu corespunde adevărului. Motivul unei atare etichetări a fost afirmaţia lui Allais, referitoare la raportul dintre stat şi personalitatea umană: “într-o societate democratică, avea să spună Allais, scopul suprem şi centrul de atenţie este omul, dar nu statul”. În acest context, economia nu mai este un scop în sine, ci are ca sarcină majoră satisfacerea necesităţilor umane. De aceea, criteriul creşterii economice nu poate fi considerat produsul naţional global, ci numai creşterea venitului net, destinat consumului, calculat la un cap de locuitor. Iar normele etice ale timpului sunt libertatea şi demnitatea omului individual, asigurarea condiţiilor decente de trai, sub supravegherea şi reglarea instituţiilor statale.
Eticheta de liberal-socialist s-a prins de Allais din cauza a două concluzii certe: 1) eficace poate fi numai economia de piaţă concurenţială; 2) economia de plan centralizată nu poate fi eficace din cauza lipsei concurenţei.
Dar aici e locul să menţionăm că o economie centralizată planificată (sau, cum o numea el, colectivistă) putea fi eficace numai în cazul limitării amestecului statului în economie, planificării structurilor economice şi renunţarea la politizarea economiei.
Allais a corelat eficacitatea economică cu economia de piaţă concurenţială, bazată pe proprietate privată, libertate economică şi interes personal şi care activează în cadrul unor condiţii democratice ale statului de drept.
Allais nu idealizează economia de piaţă contemporană. Din contra, el o analizează în mod critic. Încă în anul 1945, Allais şi-a expus credo-ui său ştiinţific: “... studierea şi analiza economiei concurenţiale în nici un caz nu poate fi făcută prin optica explicării apologetice a regimului social existent, ci numai printr-o analiză critică a acestui regim”. Allais renunţă la principiul economiei liberale clasice “lassez-faire, lassez- passer”, afirmând cu vehemenţă că: “Este un mit teoria că, chipurile, economia pieţelor este rezultatul jocului anarhic al forţelor imprevizibile şi nonintervenţionismului statal. Realitatea constă în faptul că economia pieţelor e inseparabilă de cadrul structurilor instituţionale, în interiorul cărora ea activează. Aceste gânduri au fost expuse în monografia “Impozitul pe capital şi reforma monetară". Analiza obiectivă a proceselor socioeconomice este conjugată de Allais cu experienţa istorică.
Lanţul logico-metodologic al operei economice a lui Allais conţine mai multe momente esenţiale, dintre care pot fi distinse următoarele:
1. Eficacitatea economică - condiţie iniţială necesară pentru soluţionarea tuturor problemelor sociale. Eficacitatea economică este argumentată de către Allais în mod istoric. El menţiona că “Experienţa istorică ne mărturiseşte despre faptul că eficacitatea economică nu numai contribuie la realizarea diferitelor scopuri sociale, ci. totodată, este o condiţie necesară a înfloririi culturii şi civilizaţiei”. Acest gând este confirmat de dezvoltarea istoriei universale.
2. Există o dovadă strictă şi obiectivă a faptului cert că o eficacitate maximă poate fi obţinută numai în procesul funcţionării economiei de piaţă. Condiţiile de bază ale obţinerii unei eficacităţi economice sunt următoarele: informaţia corectă şi necesară; descentralizarea deciziilor, libertatea economică a întreprinzătorilor; interesarea subiecţilor economici în procesul realizării unor decizii mai eficiente; structurile şi condiţiile concurenţiale.
3. Concordanţa dintre eficacitatea economică şi etica economică, exprimată prin măsura echităţii sociale în timpul repartiţiei veniturilor. După Allais, eficacitatea economică e pozitivă numai atunci când ea presupune o repartiţie echitabilă a veniturilor societăţii dintre două mari
straturi sociale: întreprinzători şi muncitori. În acest context, concurenţa nu este altceva decât un compromis etic, un consens social, deoarece ea (concurenţa) anihilează orice tip de privilegii de grup şi stimulează eficacitatea economică
4. Corelaţia dintre etica economică şi compromisul social-politic, exprimat de către o politică socioeconomică, promovată de către stat. Politica socioeconomică trebuie să asigure o repartiţie echitabilă a venitului social în aşa mod, încât ea să nu se contrapună eficacităţii economice.
5. Realizarea compromisului social trebuie să fie efectuată de către politica socioeconomică statală, care este o funcţie autonomă a statului ca atare. Aceasta presupune următoarele măsuri:
- satisfacerea necesităţilor colective şi funcţionarea lor;
- determinarea cadrului instituţional al economiei pieţelor (legislaţia antimonopolistă, legislaţia privind companiile, durata zilei de muncă, asigurarea socială, brevete şi invenţii etc.;
efectuarea politicii monetare;
determinarea fluxurilor de repartiţie a veniturilor în direcţia preconizată şi funcţionarea lor. În acest context, Allais permite existenţa unui plan numai cu condiţia descentralizării şi concurenţei.
6. Problema realizării puterii de stat. Allais menţionează că, în Franţa, puterea de stat e departe de necesităţile economiei pieţelor din cauza corporativităţii, adică a concreşterii puterii de stat cu forţa economică a băncilor şi corporaţiilor.
7. Reformarea structurii instituţionale statale în vederea anihilării “veniturilor speculative”. Orice venit trebuie să fie un rezultat al muncii productive, dar nu un profit exagerat de la proprietatea privată, de la rata dobânzii, de la inflaţie etc. Venitul nu trebuie să apară ca un rezultat al uneltirilor de tot soiul, generate de tehnocraţie şi de birocraţie. În cartea sa “Lupta pentru Europa”, Allais critică cu vehemenţă funcţionarii mecanismelor birocratice ale structurilor internaţionale şi continentale, care uneori luptă nu pentru binele ţărilor şi oamenilor, dar pentru beneficul propriu, sustras din posturile pe care le deţin, uitând de menirea organizaţiilor pe care le reprezintă. Practica ţărilor vest-europene a confirmat concepţiile empirice ale lui Allais la acest capitol.
În literatura economică mondială, a intrat un termen original “paradoxul Allais” sau “paradoxul lui Allais”. Acesta a luat naştere în anul 1952, când Allais a prezentat un raport la colocviumul internaţional, consacrat econometriei. În raportul său, Allais a negat, în mod argumentat, faptul că economia aplicată se dezvoltă pe baza teoriei elaborării şi adoptării deciziilor în condiţii de risc, teorie ce aparţine lui Neumann şi Morgenstern. În baza examinării spuselor a câtorva mii de specialişti în domeniul elaborării deciziilor economice, Allais a demonstrat că. adeseori, practica nu confirmă teoria. Ba mai mult decât atât. uneori chiar teoreticienii acţionează în afara regulilor teoretice, pe care le-au creat, urmând modelul empiric: teoria e teorie, dar practica e cu totul altceva. Din cele relatate, Allais s-a pronunţat pentru o revizuire minuţioasă a teoriei economice.
Utilizând matematica în economie, Allais a creat un “umanism matematic”, lăsându-i matematicii rolul de “cenuşăreasă“, dar nu de “gospodină". El a dovedit că calculele matematice pot ajuta omul, dar nu pot decide pentru dânsul (în locul lui) să elaboreze decizii optime în condiţiile unor necesităţi crescânde şi a unor surse limitate, decizii ce ţin de domeniul economiei şi politicii, al căror punct final este satisfacerea cerinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor şi asigurării unei păci sociale.
Un alt laureat al Premiului Nobel în economie, economistul american P. Samuelson, avea să spună că “Maurice Allais este un izvor original de descoperiri singulare şi originale... Dacă primele lucrări ale lui Allais ar fi fost editate în limba engleză, apoi dezvoltarea teoriei economice s-ar fi derulat în cu totul altă direcţie”.
M. Allais a fost apreciat la justa lui valoare cu Premiul Nobel in domeniul economiei pe anul 1988, pentru cercetări fundamentale în domeniul teoriei pieţelor şi utilizarea eficientă a resurselor.
Lucrările lui Allais au adus în teoria economică multe idei de pionierat, cum ar fi:
ideea echivalenţei stării de eficienţă maximă cu cea a echilibrului economic în economia de piaţă;
a elaborat idei originale, a căror realizare ar contribui la găsirea eficienţei maxime economice;
- a formulat aşa-numita “regulă de aur a acumulării"; capabilă să asigure o productivitate maximă a capitalului, concomitent cu un venit real maxim pe cap de locuitor;
- a elaborat o teorie originală a circulaţiei monetare, numită de el “ereditară" sau “relativistă", confirmată pe deplin de economia empirică.
- a lansat “teoria surplusului”, introducând în uzul cotidian un termen nou - “economia pieţelor”, în locul termenului mai vechi tradiţional “economia de piaţă“, termen care permite conlucrarea multiplicităţii pieţelor cu multiplicitatea sistemelor preţurilor - o oglindire adecvată a dinamicii economice reale (aplicate);
în anul 1946, a elaborat un pachet de reforme cu privire la transformarea economiei centralizate planificate în economie de piaţă.
Concepţiile economice elaborate de Allais au intrat în patrimoniul ştiinţei economice mondiale.