Charles De Gaulle. (1890-1970). Om de stat francez, preşedinte al Republicii din 1958 pînă în 1969

O „anumită idee despre Franţa"
Naţionalismul şi regalismul din tinereţe i-au influenţat gîndirea şi faptele întreaga viaţă. A reuşit, în toate momentele zbuciumate, să adune un popor profund divizat.

Născut într-un mediu foarte înstărit în care valorile aristocratice şi cele ale burgheziei care domină lumea industrială a vremii sînt la loc de frunte, Charles De Gaulle se afiliază firesc părerilor foarte răspîndite în epocă în clasele conducătoare ale naţiunii: gustul pentru ordine, curaj, disciplina personală, credinţa şi patriotismul înflăcărat, refuzul tulburărilor sociale, al revendicărilor revoluţionare, viziunea asupra istoriei respingînd categoric lupta de clasă.

Un conservatorism de tip nou
În acest sens, De Gaulle, fiul unui aristocrat şi al unei tinere moştenitoare burgheze din Nord, are profilul clasic al unui conservator moderat.
Totuşi, abia terminîndu-şi studiile la Saint-Cyr, dă dovadă de un temperament nonconformist aproape de spiritul de contradicţie şi chiar de revoltă: e pasionat de strategie şi crede în tehnicile moderne, mai ales într-o armă nouă, tancurile.

Convins profund că opţiunile statului-major în vederea unui război apropiat cu Germania sînt false, îndrăzneşte să publice o serie de lucrări menite să popularizeze concepţia sa despre conducător (Tăişul săbiei) şi despre noua şi necesara strategie a atacului blindat (Spre cariera armelor ca meserie).
Cu siguranţă, De Gaulle este conservator şi rămîne astfel: dar îi place suficient de mult dezbaterea teoretică în sine pentru a încerca să definească un nou mod de a se lupta... şi de a conduce.

Al doilea război mondial, Eliberarea, războiul din Algeria şi evenimentele din mai 1968 vor arăta capacităţile extraordinare de adaptare ale analistului politic dar şi ale omului de acţiune care era De Gaulle.

Un nou tip de şef
Adept al unei autorităţi care să reprezinte aspiraţiile poporului, De Gaulle o să încerce, cu toate ocaziile, să reproducă marile adunări unitare ale istoriei Franţei; cruciadele, războiul de 100 de ani, cucerirea Alsaciei, a Lorenei şi a Flandrei. Fiu al lui Richelieu şi al lui Ludovic XIV în problema teoriei frontierelor Franţei, moştenitor al lui Napoleon în ce priveşte măreţia ţării, preocupat să regăsească unitatea patriotică din 1792, De Gaulle va face din teoria adunării populare centrul acestui populism reacţionar, mai presus de delimitările politice şi sociale. Căci De Gaulle e capabil să conducă la fel de bine luptele militare ca şi lupta politică, şi e destul de preocupat de consens pentru a adopta, în scopuri politice, o adevărată politică socială.

Ceea ce De Gaulle vrea să restaureze e credinţa în patrie şi în măreţia istorică a Franţei, în acest scop, trebuie să reflecteze mai profund la relaţia / dintre ţară şi conducătorii ei. Ca un bun regalist, se gîndeşte că liderul ideal, care va ţese din nou legătura directă între popor şi stat, nu poate fi decît un monarh.

Deoarece istoria aruncase cea mai mare parte a monar-hiştilor în colaborarea cu inamicul reprezentat de nazişti sau de Petain, De Gaulle va ajunge la ideea că monarhul necesar Franţei ar putea fi chiar el.

Tehnici ale autorităţii
Atunci îşi aplică teoria despre conducător: reprezentant al sensului istoriei (ceea ce el numeşte „destinul"), capabil de oportunism politic şi de o mare maleabilitate teoretică, liderul, chiar daca este izolat, poate să acţioneze în voie; asentimentul popular care va urma acţiunii sale îi va legitima, a posteriori, acţiunea.

Definiţia gaullistă a liderului, omul care are dreptate înaintea celorlalţi, dar care trebuie să aibă dreptate cu ceilalţi, se afla la baza tuturor actelor politice ale Generalului, chiar şi ale celor mai hazardate: chemarea din 18 iunie 1940, plecarea sa răsunătoare de la guvernare în 1946, lovitura din Alger în 1958, problema referendumului asupra alegerii preşedintelui prin sufragiu universal, discursul despre „mascarada" din iunie 1968, şi chiar acţiunile sale cele mai contestate în materie de politică externă: părăsirea Algeriei, discursul foarte antia-merican de la Phnom Penh, acel „Trăiască Quebecul liber!" care a învrăjbit Franţa şi Canada timp de zece ani, ieşirea din comandamentul integrat NATO, închiderea bazelor americane din Franţa.

Cît despre apropierea de Republica Federală Germană a lui Adenauer, accelerarea politicii de îmbunătăţire a relaţiilor cu Moscova, negocierile cu China lui Mao, este vorba de acelaşi proces: monarhul republican, puternic datorită asentimentului popular direct, are mîinile libere pentru a acţiona. Poporul adunat îl aprobă sau nu. în cazul unui refuz masiv, monarhul se consideră respins şi pleacă; cele trei „plecări" ale lui De Gaulle nu pot fi înţelese decît în cadrul teoriei despre conducător, expuse în „Tăişul săbiei” în 1932. în 1946, în toiul frămîntărilor politice care au urmat dictaturii naziste şi dictaturii de la Vichy, francezii păreau hotărîţi să se lase purtaţi în jocul partidelor şi al luptelor de clasă. De Gaulle pleacă acum nu din ură faţă de stînga, ci pentru că previzibila divizare a ţării nu îi lăsa nici un loc ca lider.

De Gaulle pleacă deci în căutarea unităţii pierdute şi fondează Adunarea Poporului Francez, al cărei nume indică, în sens literal, care este obsesia gaullistă: formarea unui partid mare, al întregii naţiuni...
Fuga la Baden-Baden, în 1968, are loc din aceleaşi motive: dezaprobat de oamenii străzii, şeful statului pleacă împreună cu familia la Baden-Baden, la generalul Massu, care mărturiseşte tulburarea bătrînului lider: „Totul s-a dus, Massu, comuniştii au totul". Căci De Gaulle, contrar conservatorilor obişnuiţi, nu consideră orice mişcare de rebeliune nelegitimă; nu a organizat el însuşi Rezistenţa în 1940, dispreţuind ordinele lui Petain? Generalul gîndeşte că exprimarea masivă a maselor, chiar ilegală, este o formă de reprezentare naţională. Aceasta explică panica sa din iunie 1968.

A reuşit oare Massu, aşa cum spune, să-1 convingă pe De Gaulle că autoritatea sa era intactă? Am fi tentaţi să credem că da, după reacţia Generalului la întoarcerea sa la Paris: organizarea manifestării din Champs Elysees, care a regrupat un milion de partizani, este dovada acestei voinţe de verificare a autorităţii.

A treia plecare a fost definitivă : referendumul despre regionalizare dezminţindu-i autoritatea reformatoare prin vot, De Gaulle a părăsit preşedinţia, în ciuda realismului politic, şi s-a retras, fidel concepţiei sale despre conducător.

Moştenirea politică gaullistă
Un preşedinte ales pentru şapte ani, fără să se ţină seama de principiul alternanţei, a cărui putere executivă este întărită an de an şi care are libertatea totală a iniţiativei legislative, este într-adevăr un monarh. Mandatele sale definesc cu adevărat o domnie.

Faptul că De Gaulle a instituit, cu pompa specifică clasei din care făcea parte, un fel de autocontrol (plecarea în caz de eşec) nu schimbă nimic; urmările evoluţiei celei de a V-a Republici demonstrează, prin cei paisprezece ani de preşedinţie ai lui Frangois Mitter-rand, cît de bine este înscrisă în Constituţia din 1958 deriva monarhică: pierzînd cu socialiştii de doua ori (în 1986 şi în 1993), Mitterrand nu a părăsit preşedinţia, refuzînd să considere eşecul partidului drept un eşec al şefului statului.

Astfel, pot fi evaluate diferenţele dintre concepţiile despre autoritate, care îi separa pe cei doi oameni politici francezi, cei mai importanţi ai secolului.

Vechiul conflict
Începută sub auspiciile unei colaborări de la maestru la discipol, relaţia Petain - De Gaulle data din epoca în care, tînăr diplomat la Saint-Cyr, De Gaulle a lucrat sub ordinele viitorului mareşal, puţin înainte de 1914.

Apoi, în 1925, a fost membru al cabinetului Mareşalului la ministerul de Război, dar s-a certat cu ei din cauza problemei rolului blindatelor.
Zece ani mai tîrziu, a avut din nou conflicte cu Mareşalul, ca urmare a publicării unei alte lucrări în care denunţa concepţia „împietrită" a războiului de poziţii, la modă în statul-major.

Enigmatic
Partizanii Algeriei franceze care, cu toată naivitatea, l-au pus la putere pe De Gaulle pe 13 mai 1958, au fost probabil înşelaţi de faimosul „V-am înţeles", lansat mulţimii în acea zi.

Într-adevăr, De Gaulle „înţelesese" cu siguranţă motivele algerienilor adunaţi în faţa lui. Aceştia au putut să-şi dea seama destul de repede că a înţelege nu înseamnă întotdeauna „a aproba"; căci, la mai mult de un an mai tîrziu, autodeterminarea poporului algerian apropo de viitorul său era un proiect oficial al Generalului.

Escapada
Dacă exceptăm numeroasele atentate ale OAS, din care Generalul a ieşit întotdeauna neatins, episodul cel mai rocambolesc al istoriei gaullismului din anii '60 este cu siguranţă tuga la Baden-Baden, în toiul revoltei din mai-iunie 1968. Dacă ar fi să-i credem pe martorii epocii, nici Georges Pompidou, în acea vreme prim-ministru, nici Pierre Messmer, ministru al Armatei, nu ştiau unde pleca-se Generalul.