Marele dramaturg şi poet britanic William Shakespeare (1550-1604) este considerat în general cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Există o dispută serioasă legată de identitatea lui (care va fi discutată mai jos), dar talentul şi realizările obţinute de acesta sunt elemente acceptate de toată lumea.

Shakespeare a scris cel puţin treizeci şi şase de piese de teatru, printre care se numără capodopere precum Hamlet, Macbeth, Regele Lear, Iulius Caesar şi Othello, 154 de sonete magnifice şi câteva poeme mai lungi.

Activităţile unui lider religios, ale unui om de ştiinţă, politician, explorator sau filozof îşi pun în mod frecvent pecetea asupra dezvoltării în multe alte domenii ale activităţii umane. De exemplu, progresele ştiinţifice au avut un impact uriaş asupra domeniilor economic şi politic şi au influenţat totodată şi credinţele religioase, atitudinile filozofice şi evoluţiile din artă.

Pe de altă parte, un pictor celebru, chiar dacă a reprezentat un model pentru generaţiile ulterioare, s-ar putea să aibă o înrâurire destul de slabă asupra dezvoltării muzicii şi literaturii şi practic să nu influenţeze deloc ştiinţa, explorările sau alte domenii de activitate. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul poeţilor, dramaturgilor şi compozitorilor. În general, personalităţile artistice influenţează numai arta şi în special domeniul particular al artei în care îşi desfăşoară activitatea. Arta ajută la formarea liantului societăţii. Nu întâmplător aceasta este o trăsătură a tuturor civilizaţiilor umane care au existat.

Mai mult decât atât, bucuria provocată de artă face parte implicit din viaţa fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, un om poate să-şi consacre un anumit număr de ore lecturii, admirării unor picturi etc. Chiar dacă timpul pe care îl petrecem ascultând muzică nu are nici un impact asupra altor activităţi, acel timp va reprezenta o parte semnificativă din viaţa noastră. Incontestabil, arta ne influenţează celelalte activităţi şi, într-un anume sens, întreaga noastră viaţă. Arta ne conectează cu sufletele noastre. Ea exprimă sentimentele noastre cele mai profunde şi le validează în numele propriu.

În unele cazuri, operele de artă au un conţinut filozofic mai mult sau mai puţin explicit, ce poate influenţa atitudinea noastră în alte privinţe. Aceasta, desigur, se întâmplă mai des în cazul compoziţiilor literare decât al muzicii sau al picturii. De exemplu, când în Romeo şi Julieta (actul III, scena 1), Shakespeare îl pune pe prinţ să spună: „Milostiviţi-vă de ucigaşi, iertaţi-i pe cei ce ucid", ilustrează o idee care (indiferent dacă o acceptăm sau nu) are evidente implicaţii filozofice, ceea ce poate influenţa atitudinile politice în mai mare măsură decât examinarea tabloului „Mona Lisa", bunăoară.

Incontestabil, Shakespeare este o figură cu totul remarcabilă printre toate celelalte personalităţi literare. Relativ puţini oameni mai citesc astăzi operele lui Chaucer, Vergiliu sau chiar ale lui Homer, cu excepţia cazurilor când respectivele lucrări constituie lecturi obligatorii la şcoală. În schimb, o reprezentare a uneia dintre piesele lui Shakespeare va atrage cu siguranţă un public numeros. Frazele sale bine aduse din condei fac ca Shakespeare să fie frecvent citat, chiar şi de către persoane care nu au văzut sau citit piesele sale. Mai mult decât atât, faima lui nu este trecătoare. Operele marelui Will au încântat cititorii şi spectatorii vreme de aproape patru secole. Întrucât au trecut cu bine testul timpului, pare îndreptăţită presupunerea că opera shakespeariană îşi va păstra popularitatea multe secole de acum încolo.

În evaluarea importanţei lui Shakespeare, trebuie să se ţină seama de faptul că, dacă el nu ar fi trăit, piesele lui nu ar fi fost scrise. (Fireşte, acelaşi lucru se poate spune despre orice personalitate artistică sau literară, dar acest factor nu pare a fi deosebit de relevant în aprecierea influenţei exercitate de artiştii minori.)

Deşi Shakespeare a scris în engleză, el este cu adevărat o personalitate mondială. Fără să fie o limbă universală, engleza este mai aproape de această noţiune decât oricare altă limbă. Mai mult, operele lui Shakespeare au fost traduse în foarte multe limbi, fiind citite sau jucate în numeroase ţări de pe glob.
Există, desigur, anumiţi autori populari ale căror scrieri au fost desconsiderate de către critica literară. Nu este şi cazul lui Shakespeare, care a primit elogii fără rezerve din partea specialiştilor în literatură. Generaţii de dramaturgi i-au studiat operele şi au încercat să-i egaleze virtuţile literare. Totuşi, de multă vreme se discută în contradictoriu cu privire la identitatea celui care a scris sub acest nume.

S-a perpetuat tradiţia potrivit căreia el ar fi aceeaşi persoană cu William Shakspere, care s-a născut la Stratford-on-Avon în 1564 şi a murit tot acolo în 1616. Totuşi, examinând cu atenţie argumentele scepticilor şi contraargumentele tradiţionalilor, am ajuns la concluzia că scepticii şi-au elaborat mult mai bine argumentaţia, reuşind şi să ofere o demonstraţie rezonabilă a supoziţiei lor.

Majoritatea dovezilor atestă că „William Shakespeare" a fost un pseudonim folosit de către Edward de Vere, al şaptesprezecelea conte de Oxford, şi că acel William Shakspere (sau Shaxpere, sau Shakspeyr, sau Shagspere, sau Shaxbere - numele de familie se scria în mai multe feluri în Stratford, dar aproape întotdeauna fără primul „e", şi prin urmare se pronunţa destul de diferit faţă de Shakespeare) fusese un negustor prosper pe care afacerile l-au purtat la Londra, dar care nu a avut nici o legătură cu scrierea pieselor de teatru.

Eu nu încerc să acreditez ideea că de Vere ar fi scris sub semnătura lui Shakspere şi că toate meritele pentru piesele respective i-ar fi fost atribuite acestuia din urmă. De fapt, în timpul vieţii, Shakspere nu a fost considerat autorul şi nici n-a pretins vreodată că el ar fi acela! Ideea că Shakspere ar fi marele dramaturg William Shakespeare n-a apărut decât în 1623 - la şapte ani după moartea lui Shakspere! - când a văzut lumina tiparului prima ediţie in-folio a pieselor lui Shakespeare. Redactorii acelei cărţi au scris o prefaţă în care sugerau (fără să afirme totuşi direct) că autorul ar fi bărbatul din Stratford-on-Avon.

Pentru a înţelege de ce pare puţin probabil ca Shakspere să fi fost dramaturgul în cauză, este necesar ca mai întâi să prezentăm versiunea tradiţonală a biografiei sale.

Tatăl lui Shakspere, John, fusese cândva un om foarte bogat, dar când s-a născut William trecea printr-o perioadă critică, aşa încît copilul a dus o viaţă plină de privaţiuni. Cu toate acestea, el a urmat cursurile şcolii elementare din Stratford, unde a studiat latina şi literatura clasică.

La optsprezece ani, William a lăsat-o însărcinată pe tânăra Anne Hathaway, cu care s-a căsătorit, şi câteva luni mai târziu s-a născut primul lor copil. După doi ani şi jumătate, Anne a născut doi gemeni, astfel încît William trebuia să asigure existenţa unei soţii şi a trei copii când abia împlinise douăzeci şi unu de ani.

Nu ştim pe unde a fost şi ce a făcut în următorii şase ani, dar la începutul anilor cincizeci el se afla la Londra împreună cu o trupă de actori. Deşi avea succes ca actor, în scurt timp s-a apucat să scrie piese de teatru şi poezii. Până în 1598, el îşi câştigase deja renumele de cel mai mare scriitor englez din toate timpurile. Shakspere a rămas la Londra preţ de aproape douăzeci de ani, timp în care a scris cel puţin treizeci şi şase de piese, o sută cincizeci şi patru de sonete şi câteva poeme mai lungi. În decurs de câţiva ani, el s-a îmbogăţit şi în 1597 şi-a permis să-şi cumpere o casă scumpă („New Place") în Stratford. În tot acest timp familia îi rămăsese în Stratford, unde beneficia de sprijinul lui financiar.

În mod destul de straniu, el nu a publicat nici una dintre marile piese pe care le scrisese. Dar nişte tipografi lipsiţi de scrupule, dându-şi seama de valoarea comercială a acestor opere, au publicat circa jumătate din ele, sub forma unor ediţii-pirat. Şi, în ciuda erorilor strecurate în aceste ediţii, Shakspere nu a părut câtuşi de puţin afectat.

În jurul anului 1612, când avea patruzeci şi opt de ani, el a încetat brusc să mai scrie, a revenit la Stratford şi şi-a reluat traiul alături de soţia sa. A murit acolo în aprilie 1616 şi a fost înmormântat în curtea bisericii.

Piatra de la presupusul lui mormânt nu poartă numele său. Totuşi, după câtva timp pe zidul din apropiere a fost înălţat un monument funerar. Cu trei săptămâni înainte de moartea sa, William şi-a făcut testamentul prin care lăsa cea mai mare parte a averii fiicei sale mai mari, Susanna. Ea şi urmaşii săi au continuat să locuiască la New Place până când neamul lor s-a stins, în 1670.

Trebuie subliniat că o bună parte din biografia relatată mai sus este alcătuită pe baza unor pure supoziţii făcute de biografii tradiţionalişti. De exemplu, nu există nici un document care să ateste că William Shakspere a urmat într-adevăr şcoala elementară din Stratford. După cum nu s-a găsit nici un profesor sau alt elev de la acea şcoală care să susţină că ar fi fost instructor sau coleg cu vestitul dramaturg. De asemenea, nu se ştie cu certitudine dacă a fost sau nu actor.

Deşi, la prima impresie, povestea oficială poate părea plauzibilă, la o examinare mai atentă, se constată grave inadvertenţe.

Prima problemă - menţionată chiar şi de unii biografi tradiţionalişti - o constituie insuficienţa informaţiilor despre viaţa lui Shakspere, surprinzătoare în cazul unei persoane atât de celebre. În încercarea de a explica acest lucru, oamenii spun adesea: „A trăit în urmă cu aproape patru sute de ani. E firesc ca majoritatea documentelor despre el sau scrise de mâna lui să se fi pierdut". Dar această opinie vine în contradicţie cu cantitatea de informaţii păstrate până astăzi cu privire la epoca elisabetană.

Shakspere n-a trăit într-o ţară înapoiată sau într-o epocă barbară, ci în Anglia din timpul domniei reginei Elisabeta, o perioadă în care existau tiparniţe, materialele scrise erau foarte răspândite şi numeroase persoane ştiau să scrie şi să citească. Desigur, multe hârtii s-au pierdut. Dar s-au păstrat câteva milioane de documente originale din acea epocă.

Datorită marelui interes pe care-l prezintă William Shakespeare, o armată de învăţaţi a petrecut zeci de ani cercetând documentele, căutând informaţii despre cel mai celebru geniu literar al lumii. În subsidiar, ei au scos la iveală o mare cantitate de informaţii despre toţi ceilalţi poeţi însemnaţi ai vremii, precum şi despre numeroşi poeţi de mai mică importanţă. Dar tot ce au descoperit despre Shakspere sunt circa trei duzini de referinţe minore, fără ca vreuna dintre ele să-l prezinte în ipostaza de poet sau autor de piese de teatru.

Ştim incomparabil mai multe lucruri despre vieţile lui Francis Bacon, regina Elisabeta, Ben Johnson sau Edmund Spencer decât despre viaţa lui Shakspere. Ba chiar s-au păstrat mai multe informaţii despre un poet neînsemnat precum John Lyly.

Contrastul cu Isaac Newton - cel mai important geniu ştiinţific din istorie - este deosebit de frapant. Avem mii de documente originale de şi despre Newton (care, ca şi Shakspere, provenea dintr-un orăşel englezesc). E adevărat, Newton s-a născut mai târziu cu şaptezeci şi opt de ani faţă de Shakspere. Dar iată că deţinem mai multe informaţii şi despre Galileo Galilei (născut în acelaşi an ca şi Shakspere), despre Michelangelo (născut cu optzeci şi nouă de ani mai devreme) sau chiar despre Boccaccio (născut în 1313).

În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că în timpul şederii sale la Londra, marele dramaturg a fost practic invizibil. Se presupune că Shakspere ar fi trăit circa douăzeci de ani la Londra, în perioada 1592-1612. Dar nu dispunem de nici un document, din tot acest interval de timp, din care să reiasă că cineva l-ar fi văzut în carne şi oase pe marele actor şi dramaturg. Când oamenii îl zăreau pe celebrul actor Richard Burbage sau îl întâlneau pe dramaturgul Ben Johnson, consemnau acest lucru ca pe un eveniment remarcabil. Dar dacă vreunul din locuitorii Londrei, din toată această perioadă de douăzeci de ani de celebritate maximă, l-a văzut pe Shakspere pe scenă, sau a discutat despre poezie cu el, ori a corespondat cu el, sau l-a întâlnit la o petrecere ori pe stradă, ei bine, n-a găsit de cuviinţă să pomenească cuiva în scris despre acest lucru!

Singura explicaţie plauzibilă ar constitui-o faptul că numele „William Shakespeare" era un pseudonim folosit de autor cu succes în încercarea de a-şi păstra secretă identitatea şi că, prin urmare, acele persoane care l-au întâlnit pe autor n-au ştiut că au de a face cu marele William Shakespeare. (Este evident că Shakspere, al cărui nume este atât de asemănător, nu s-ar fi putut ascunde cu succes în spatele acestui pseudonim.)

La fel de multe semne de întrebare ridică versiunea oficială cu privire la atitudinea locuitorilor din Stratford-on-Avon faţă de Shakspere. Deşi se presupune că Shakspere ar fi fost cel mai mare scriitor din Anglia - şi pe deasupra şi un actor celebru nimeni din oraşul lui natal nu pare să fi ştiut că el era acea celebritate şi nici că ar fi ceva neobişnuit în legătură cu el! Acest lucru devine şi mai surprinzător dacă ţinem seama de faptul că a plecat sărac din Stratford şi s-a întors bogat, o schimbare care era firesc să stârnească curiozitatea prietenilor şi vecinilor săi. Şi totuşi, adevărul este că în timpul vieţii sale nici unul dintre prietenii sau vecinii din Stratford - nici măcar propria sa familie - nu s-a referit la Shakspere ca la un actor, dramaturg, poet sau vreo personalitate literară.

Ei bine, cum rămâne cu manuscrisele pieselor scrise de Shakspere? Cu siguranţă că acestea ar dovedi că el este autorul. Din nefericire, nu există nici manuscrise, nici schiţe, nici fragmente sau opere nepublicate sau neterminate. De fapt, în afară de şase semnături pe nişte documente juridice, nu s-a păstrat nimic scris de mâna lui! Nici notiţe, nici caiete cu însemnări, nici memorii, nici jurnale. Nici măcar o singură scrisoare personală sau de afaceri. (După cum nici primii săi biografi nu menţionează că ar fi văzut măcar un singur rând scris de mâna lui.) Pe baza acestor dovezi se poate conchide că Shakspere, departe de a fi fost un autor literar, abia dacă ştia să scrie, sau poate că era chiar analfabet!

În aceeaşi ordine de idei trebuie specificat faptul că părinţii, soţia şi copiii lui erau cu toţii analfabeţi. E drept că nu ne alegem părinţii, iar în privinţa partenerului de viaţă nu e neapărat necesar să ţinem seama de gradul de alfabetizare, dar este greu de crezut că un om pentru care cuvântul scris însemna atât de mult ar fi îngăduit ca propriile sale fiice să crească fără să aibă habar să scrie şi să citească. Dacă Shakspere a fost într-adevăr Shakespeare, atunci el este singurul autor important din istorie ai cărui copii au rămas analfabeţi!

Mai este şi problema testamentului lui Shakspere. Documentul original s-a păstrat până astăzi: are trei pagini şi conţine o listă extrem de detaliată a proprietăţilor sale, cu multe precizări specifice. Nicăieri în document nu se pomeneşte de vreun poem, o piesă de teatru, un manuscris, o lucrare în curs de terminare sau de vreun aspect legat de drepturile de autor. Nici nu se face vreo menţiune referitoare la cărţi sau documente personale. Nu există nici un indiciu că i-ar fi plăcut să-şi vadă publicate piesele rămase (deşi cel puţin douăzeci dintre ele încă nu văzuseră lumina tiparului) sau că ar fi scris cândva vreo piesă sau vreun poem. Este testamentul unui negustor neşcolit şi probabil analfabet.

Mai putem observa că, într-o epocă în care poeţii englezi organizau în mod obişnuit funeralii pompoase şi compuneau lungi panegirice atunci când unul dintre ei se stingea din viaţă, moartea lui Shakspere, survenită în 1616, n-a fost remarcată de nici unul dintre scriitorii Angliei. Nici măcar Ben Johnson - care ulterior a susţinut că ar fi fost un mare admirator şi prieten al lui William Shakespeare - nu şi-a exprimat vreun regret la moartea lui Shakspere, eveniment pe care de altfel nu l-a menţionat în nici un fel. Este limpede că ceilalţi poeţi ai vremii nu vedeau nici o legătură între omul din Stratford şi marele dramaturg.

După părerea mea, argumentele de mai sus sunt deja concludente şi nu ar mai fi nevoie de nici o altă dovadă menită să ateste că Shakspere nu a fost dramaturg şi că „William Shakespeare" este doar un pseudonim folosit pentru a ascunde identitatea adevăratului autor. Totuşi, mai pot fi invocate şi alte argumente în defavoarea ideii că Shakspere ar fi fost autorul, chiar dacă puterea lor de convingere nu este crucială pentru expunerea noastră de motive.

S-a arătat, bunăoară, că majoritatea dramaturgilor şi scriitorilor includ în operele lor multe evenimente din propriile vieţi. (Adesea, aceste evenimente constituie o parte importantă a tramei.) Dar piesele lui Shakespeare sunt practic lipsite de orice incidente sau circumstanţe care ar putea fi corelate cu vreun eveniment din viaţa lui Shakspere.

Un alt argument este acela că autorul, William Shakespeare, a fost evident un om cu o educaţie aleasă. Stau mărturie vocabularul său bogat (cu mult mai cuprinzător decât al oricărui alt dramaturg), cunoştinţele sale de latină şi franceză, stăpânirea terminologiei juridice, precum şi impresionanta cunoaştere a literaturii clasice. Dar toată lumea este de acord că Shakspere n-a urmat cursurile vreunei universităţi, ba mai mult, aşa cum am menţionat anterior, este îndoielnic că ar fi urmat fie şi şcoala elementară.

Nu este lipsit de interes nici faptul că Shakespeare (autorul) pare a avea o origine şi simpatii aristocratice, fiind un cunoscător al sporturilor aristocraţiei (cum ar fi vânătoarea de vulpi şi dresura de şoimi) şi familiarizat cu viaţa şi intrigile de curte. În ce-l priveşte pe Shakspere, el provenea dintr-un orăşel oarecare şi dintr-o familie de mici burghezi.

Având în vedere numeroasele aspecte ale vieţii lui Shakspere, care contravin ipotezei că el ar fi fost celebrul autor William Shakespeare, aş putea consacra un spaţiu amplu inadvertenţelor legate de respectiva teorie. Desigur, biografii tradiţionali au elaborat explicaţii ipotetice pentru fiecare dintre acele inadvertenţe, ca şi pentru ansamblul problemelor pe care le-am descris deja. Unele dintre aceste explicaţii sunt mai degrabă improbabile, dar fiecare în parte este cel puţin posibilă.

De exemplu, n-ar fi exclus - deşi oamenii au tendinţa să păstreze scrisorile pe care le primesc de la oameni celebri - ca printr-o simplă coincidenţă toate scrisorile personale sau de afaceri scrise de Shakspere să fi dispărut fără urmă, împreună cu toate ciornele, însemnările şi manuscrisele sale. Este posibil ca cel mai mare dintre poeţii englezi să fi compus ca propriu epitaf doar acea poezie burlescă infantilă pe care o putem citi pe piatra funerară a lui Shakspere. De asemenea, nu este exclus ca un om ale cărui piese aduc un elogiu femeilor inteligente şi instruite să-şi priveze propriile fiice de cea mai elementară instrucţie. Şi este posibil ca, deşi Shakspere a fost cel mai celebru scriitor din Anglia, nici unul dintre prietenii, rudele sau vecinii săi din Stratford să nu fi pomenit vreodată de el ca actor, poet sau dramaturg. Pare puţin probabil, dar este posibil!

Cu toate acestea, şi de astă dată, ca şi în majoritatea cazurilor, întregul înseamnă mai mult decât oricare dintre părţile sale componente. Dacă biografia oficială ar fi conţinut doar una-două inadvertenţe, am fi putut accepta explicaţiile mai degrabă fanteziste oferite pentru ele. Dar la un moment dat ne dăm seama că nimic nu pare să se potrivească în mod natural cu povestea oficială. Tot ce este legat de această biografie necesită o explicaţie ad-hoc, adesea de domeniul absurdului. Problema e că William Shakspere din Stratford-on-Avon a fost doar un negustoraş abia alfabetizat, şi nici educaţia, nici acţiunile sale, nici cele spuse despre el de rude şi de vecini nu sunt de natură să acrediteze ideea că el s-ar identifica cu marele autor William Shakespeare.

În acest caz, cine a fost autorul pieselor de teatru? S-au menţionat mai multe nume, dintre care cel mai cunoscut este acela a celebrului filozof Francis Bacon. Dar în ultimii ani, acumularea dovezilor a creat un puternic curent de opinie favorabil ipotezei că ar fi, totuşi, vorba de Edward de Vere.

Ştim o mulţime de lucruri despre Edward de Vere. A dus o viaţă aventuroasă şi multe din evenimentele trăite de el sunt oglindite în piesele sale de teatru. S-a născut în 1550, ca fiu şi moştenitor al celui de-al şaisprezecelea conte de Oxford, un. aristocrat bogat şi de rang înalt. Aşa cum se cuvenea moştenitorului unui titlu vechi încă de pe vremea cuceririi normande, tânărul Edward a beneficiat de o instrucţie temeinică în toate domeniile potrivite pentru un tânăr lord: călărie, vânătoare, arte militare, dar şi în direcţii mai paşnice, ca muzica şi dansul. Nici educaţia sa academică nu a fost neglijată. Avea dascăli personali pentru limbile latină şi franceză, precum şi la alte materii. În cele din urmă a obţinut diploma de licenţă de la Universitatea Cambridge şi un titlu de master de la Universitatea Oxford. După aceea a studiat dreptul timp de un an la Gray's Inn, una din cele patru societăţi private care funcţionau la Londra ca facultăţi de drept.

Tatăl lui Edward a murit când băiatul avea doar doisprezece ani, iar mama lui s-a recăsătorit. Edward nu a rămas însă mult timp cu mama sa. El a fost pus sub tutelă regală şi a fost desemnat un tutore pentru creşterea lui. Tutorele ales era William Cecil, lordul trezorier al Angliei şi membru al consiliului privat al reginei timp de mai mulţi ani. Datorită calităţii sale de cel mai vârstnic şi mai de încredere sfetnic al reginei, Cecil se număra printre cei mai puternici oameni din Anglia.

Tânărul de Vere, aşa cum se cuvenea rangului său înalt, a fost tratat în casa lui Cecil ca un membru al familiei. (Un incident oarecum misterios în cursul căruia el l-a ucis pe unul dintre servitorii tutorelui său a fost muşamalizat datorită influenţei lui Cecil.) Spre sfârşitul adolescenţei, el a fost prezentat la curte, unde a cunoscut toate figurile marcante ale timpului, inclusiv pe regină. Aceasta s-a arătat plăcut impresionată de tânărul bărbat care, pe lângă faptul că era inteligent, atletic şi fermecător, avea şi o înfăţişare foarte agreabilă, astfel încît în scurt timp a devenit unul dintre favoriţii reginei.

La vârsta de douăzeci şi unu de ani, de Vere s-a căsătorit cu Anne Cecil, fiica tutorelui său. Dat fiind că crescuseră împreună, iar ea era aproape „sora lui cea mică", o asemenea căsătorie părea de-a dreptul neobişnuită. (Dar Posthumus Leonatus, eroul din Cymbeline, era şi el un minor aflat sub protecţie regală care s-a căsătorit cu fiica tutorelui său, şi mai sunt şi alte asemănări între povestea sa şi cea a lui de Vere.)

Când a împlinit douăzeci şi patru de ani, de Vere a plecat într-o lungă călătorie prin Europa. A vizitat Franţa şi Germania, a petrecut circa zece luni în Italia, apoi s-a întors în Anglia trecând mai întâi prin Franţa. În timpul traversării Canalului Mânecii, corabia lui a fost atacată de piraţi, care plănuiau să păstreze ostaticii pentru recompense. Dar de Vere i-a informat pe piraţi despre prietenia sa cu regina Elisabeta, iar aceştia au hotărât că era mai prudent să-l elibereze de îndată, fără să mai ceară vreo recompensă. (Un incident foarte asemănător i se întâmplă eroului piesei Hamlet.)

Între timp, soţia sa Anne născuse o fetiţă. Deşi naşterea avusese loc la numai opt luni după plecarea sa din Anglia, el a susţinut că acel copil nu-i aparţinea şi, sub pretextul că Anne era o femeie adulteră, a refuzat să mai trăiască cu ea. Majoritatea istoricilor consideră că această acuzaţie a fost neîntemeiată. Se pare că şi de Vere a ajuns în cele din urmă la aceeaşi concluzie căci, după o separare de cinci ani, el şi-a retractat învinuirea şi şi-a reluat traiul alături de Anne. (Acuzaţiile false de adulter aduse unei tinere soţii nevinovate constituie o temă comună în piesele lui Shakespeare, dintre care enumerăm: Totul e bine când se termină cu bine, Cymbeline, Poveste de iarnă şi Othello. Şi în toate cazurile, soţia învinuită pe nedrept îl iartă pe soţ.)

În timpul separării de cinci ani faţă de soţia sa, de Vere a avut o legătură amoroasă cu o lady de la curte, de pe urma căreia doamna respectivă a rămas însărcinată. Supărată, regina Elisabeta a poruncit arestarea lui de Vere şi trimiterea lui în Turnul Londrei. A fost eliberat după câteva luni, dar un prieten al tinerei femei, mânat de resentimente din cauza purtărilor lui de Vere, l-a atacat şi l-a rănit grav. Încăierările de stradă dintre cele două familii au continuat o vreme, până când regina i-a ameninţat cu închisoarea pe toţi în cazul în care certurile nu încetează. (Asta ne reaminteşte de Romeo şi Julieta.)

După ce de Vere şi-a reluat viaţa alături de soţia sa, ei au avut împreună cinci copii. Nici nu împlinise bine treizeci şi doi de ani, şi Anne a murit pe neaşteptate. După patru ani, de Vere s-a recăsătorit, iar cea de-a a doua soţie i-a supravieţuit.

Între timp, situaţia financiară a lui de Vere - care se înrăutăţise considerabil din cauza cheltuielilor lui nesăbuite - s-a îmbunătăţit radical. În 1586, când de Vere avea treizeci şi şase de ani, regina Elisabeta i-a acordat o pensie pe viaţă în valoare de o mie de lire pe an. Aceasta echivalează cu circa 100 000 de dolari din ziua de astăzi, neimpozabili! O sumă remarcabilă, mai ales dacă se ţine seama de zgârcenia proverbială a reginei Elisabeta! Ciudat este faptul că în actul de atribuire a pensiei nu sunt menţionate nici un fel de îndatoriri pe care de Vere ar urma să le îndeplinească în schimb, nici servicii anterioare pentru care acesta era răsplătit. A beneficiat de pensie tot restul vieţii, iar succesorul reginei (regele Iacob I) a continuat să i-o plătească şi după moartea ei, survenită în 1603.

De Vere a fost tot timpul extrem de interesat de poezie şi de teatru, era prieten cu multe personalităţi literare şi se ştie că în tinereţe a scris poezii şi piese de teatru pe care le-a semnat cu numele său. (Acele piese din tinereţe s-au pierdut, dar s-a păstrat o parte din poeme. Unele sunt destul de reuşite, chiar dacă nu se ridică la valoarea celor scrise de William Shakespeare la maturitate.) Cu toate acestea, el n-a publicat nici una dintre operele sale timpurii, datorită ideii preconcepute din epoca respectivă, conform căreia era dezonorant pentru un aristocrat să scrie poezie în vederea publicării. (O asemenea atitudine poate părea extrem de neobişnuită astăzi, dar istoricii sunt de acord că pe atunci acest tabu era foarte rar încălcat.)

După cadoul primit de la regină, de Vere n-a mai scris nici un rând sub numele său adevărat. Dar în decurs de câţiva ani, au început să apară poeme şi piese de teatru semnate de un autor invizibil numit „William Shakespeare".

De ce i-a acordat regina lui de Vere o pensie atât de generoasă? Deşi nu a fost formulată nici o motivaţie, explicaţia evidentă este aceea că Elisabeta - la fel ca atâţia alţi monarhi înaintea ei - finanţa astfel un artist talentat în speranţa că realizările lui îi vor glorifica domnia. Dacă aceasta a fost motivaţia ei, investiţia ei s-a dovedit cât se poate de profitabilă, Într-adevăr, nici un monarh de dinaintea ei sau de atunci încoace nu a făcut o alegere mai bună!

După primirea pensiei din partea reginei, Edward de Vere, care până atunci avusese o existenţă foarte agitată, a abandonat definitiv viaţa la curte. Se poate presupune că şi-a petrecut ultimii optsprezece ani din viaţă scriind şi revizuind marile piese de teatru şi poeme care au făcut din „William Shakespeare" o celebritate. A murit în 1604, în timpul unei epidemii de ciumă, şi a fost înmormântat în apropiere de locuinţa sa rurală de la Hackney, aproape de satul Stratford. (Existau două orăşele în Anglia care se numeau Stratford, iar la data respectivă, acesta era mai mare decât Stratford-on-Avon.)

Spre deosebire de Shakspere - sau de oricare altă persoană presupusă a fi fost autorul -, Edward de Vere pare să întruchipeze perfect misterioasa personalitate a lui William Shakespeare. A beneficiat de o excelentă educaţie, a studiat dreptul şi stăpânea câteva limbi străine. (Cu siguranţă cunoştea latina şi franceza şi este posibil să fi vorbit şi alte limbi.) A fost un aristocrat familiarizat îndeaproape cu viaţa şi intrigile de la curte.

Dispunea de timpul liber necesar să compună piesele. A fost în repetate rânduri descris de cei din jur ca fiind un om inteligent şi talentat. A manifestat toată viaţa interes faţă de teatru şi se ştie că în tinereţe a scris şi a semnat cu numele său adevărat poezii şi piese de teatru. Într-adevăr, în timpul vieţii, el a fost în mod expres menţionat ca fiind unul din nobilii care au scris poezii, dar, din cauza acelui tabu pomenit anterior, nu a publicat nimic sub semnătură proprie. Mai mult decât atât, el a fost elogiat ca fiind cel mai talentat şi mai priceput dintre nobilii care avuseseră astfel de preocupări. (Asemenea descrieri se găsesc în documentele care au supravieţuit acelei epoci.)

Piesele lui William Shakespeare conţin un mare număr de întâmplări şi personaje care pot fi identificate cu uşurinţă ca fiind legate de evenimente, personalităţi şi situaţii din viaţa lui Edward de Vere. (Câteva dintre ele au fost menţionate mai sus, dar mai sunt şi multe altele.)

Înainte de a-l accepta pe de Vere ca autor al pieselor de teatru trebuie să aflăm răspunsul la întrebarea: de ce şi-a păstrat identitatea secretă? Iată câteva explicaţii posibile:
1.        În acea perioadă exista interdicţia ca nobilii să scrie poezie spre a fi publicată sau piese pentru teatrul comercial.
2.        De Vere era bine cunoscut la curtea reginei. Dat fiind că multe dintre piesele sale aveau ca subiect viaţa de la curte, în cazul în care ar fi recunoscut că el este autorul, ceilalţi ar fi presupus în mod firesc (şi probabil corect!) că diferitele personaje ale pieselor parodiau insultător diverse persoane reale de la curte. Astăzi, asemenea scrieri nu mai provoacă nici un fel de reacţii. Dar exigenţele acelei epoci ar fi impus cel puţin nişte procese, dacă nu chiar dueluri. Ascunzându-şi identitatea, de Vere a evitat astfel de probleme.
3.        Multe dintre sonetele lui William Shakespeare sunt dedicate unei iubite, iar recunoaşterea paternităţii acestor creaţii ar fi pus-o pe soţia sa într-o situaţie delicată.
4.        Mult mai grav este faptul că o serie de sonete sunt adresate unui iubit, ceea ce ar putea conduce la concluzia că autorul era homosexual sau bisexual. Indiferent de corectitudinea acestea interpretări (pe care, totuşi, majoritatea criticilor o combat), dacă ar fi recunoscut că el este autorul sonetelor, ar fi provocat nişte bârfe care i-ar fi afectat familia.

Probabil că, examinate separat, nici unul dintre răspunsurile de mai sus nu e pe deplin convingător. Dar luate laolaltă, ele ar putea constitui într-adevăr explicaţia pentru ascunderea identităţii de către de Vere. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca el să fi avut şi alte motive de care noi să nu ştim nimic. (De exemplu, s-ar putea ca acordarea pensiei să fi fost condiţionată de respectarea normelor sociale - şi evitarea unor dueluri posibile între curteni - prin nepublicarea nici unui material sub semnătură proprie.)

Chiar dacă nu cunoaştem explicaţia completă a gestului lui de Vere, el îndeplineşte toate cerinţele pentru a fi fost William Shakespeare. Şi să reţinem că nimeni altul nu se apropie la fel de mult! În ce mă priveşte, sunt aproape sigur că el este autorul.

O întrebare finală: cum a ajuns totuşi Shakspere să fie considerat autorul pieselor? Această convingere pare să-şi aibă originea în trei referinţe, fiecare dintre ele fiind făcută la câţiva ani după moartea lui Shakspere şi fiecare dovedindu-se întrucâtva ambiguă. Exceptând cazul în care se postulează o neobişnuită coincidenţă, se pare că cineva (sau mai mulţi) a comis în mod deliberat o farsă. Cine şi de ce a făcut o asemenea farsă?

Nu putem fi siguri de răspunsul la această întrebare, dar, după toate probabilităţile, farsa a fost comisă de rudele lui de Vere atunci când, în jurul anului 1620, au hotărât să-i publice lucrările şi să continue tăinuirea identităţii. Motivele lor erau probabil aceleaşi cu ale lui: teama de scandal (şi probabil şi alte considerente, cum ar fi o promisiune făcută monarhului). Pentru a desăvârşi înşelăciunea, ei au decis să indice drept autor o altă persoană. Shakspere era alegerea evidentă datorită asemănării numelor. Totodată, întrucât acesta murise de câţiva ani, nu mai putea da în vileag înşelătoria. Şi fiindcă era puţin cunoscut la Londra şi lumea nu-şi mai amintea de el, prea puţini ar fi putut să-şi dea seama că toată povestea constituia o farsă.

Probabil că această stratagemă a fost relativ uşor de aplicat. Autorii ei l-au convins pe Ben Johnson, care a scris un poem pentru prefaţa primei ediţii in-folio, să includă două rânduri ambigue care sugerau cu tărie (fară s-o spună direct şi fără să recurgă la alte minciuni mai grosolane) că autorul provenea din Stratford-on-Avon. De asemenea, rudele au făcut aranjamentele necesare pentru a ridica un monument funerar în apropiere de mormântul lui Shakspere, cu o inscripţie care include un elogiu puternic (deşi vag ca adresare). Întrucât identitatea lui William Shakespeare fusese întotdeauna secretă, câteva indicii că el ar fi fost de fapt omul din Stratford au fost suficiente pentru inventarea întregii poveşti.

Nimeni din acea epocă n-a fost interesat să verifice mai atent versiunea respectivă. (Pe atunci, interesul faţă de biografiile literare era mult mai scăzut ca acum.) În momentul când William Rowe scria, în 1709, prima biografie a lui Shakespeare, cei care cunoşteau adevărul muriseră de mult şi mitul „autorului" Shakspere fusese de multă vreme acceptat.