Edward O. Wilson, iniţial un entomolog foarte cunoscut pentru studiul furnicilor, este şi principalul autor al controversatei teorii a sociobiologiei. Sugerînd o explicaţie genetică pentru o mare diversitate de comportamente considerate ca trăsături, cum ar fi altruismul, agresiunea şi alegerea partenerului, sociobiologia a fost în acelaşi timp salutată ca o paradigmă ştiinţifică nouă, dar şi criticată vehement ca reprezentînd o formă de determinism genetic.

Reducţionist convins, Wilson a nutrit convingerea că „natura umană poate fi supusă, ca oricare alt obiect, unei cercetări pur empirice, biologia poate fi pusă în slujba unei instruiri liberale, iar autodeterminarea noastră poate fi considerabil îmbogăţită". Dezbaterea de la sfîrşit de secol declanşată de Wilson este o impresionantă demonstraţie a persistenţei unor dispute cu încărcătură politică în gîndirea biologică.

Edward Osborne Wilson s-a născut pe 10 iunie 1929 la Birmingham, Alabama. Şi-a descris copilăria ca fiind „binecuvîntată": deoarece a crescut în Vechiul Sud, „într-un mediu minunat, în cea mai mare parte izolat de problemele lui sociale". Cu toate acestea, în copilărie şi-a pierdut un ochi într-un accident la pescuit. „Atenţia ochiului care mi-a rămas s-a îndreptat spre pămînt. Din acel moment aveam să onorez lucrurile mici ale lumii, animalele care pot fi prinse între degetul opozabil şi arătător şi aduse aproape pentru studiere."

Cînd a împlinit şapte ani, părinţii lui, Edward Wilson şi Inez Freeman, au divorţat, după care el a petrecut un an la o academie militară. In 1943, la vîrsta de 14 ani, a fost botezat, dar ulterior a abandonat credinţa religioasă în favoarea preocupărilor ştiinţifice, trăind emoţii contradictorii pe care nu le-a rezolvat niciodată satisfăcător din punctul lui de vedere. în 1946 a absolvit liceul din Decatur, Alabama.
Wilson a studiat biologia la Universitatea din Alabama, luîndu-şi diploma în 1949 şi masteratul în anul următor.

Incepuse deja să studieze furnicile din Sudul lui natal, iar în 1950 a publicat un articol despre o specie pe care a descris-o astfel: „la microscop are aspectul cel mai plăcut dintre toate insectele. În 1951, Wilson şi-a continuat studiile la Universitatea Harvard, care, după cum avea să scrie mai tîrziu, „era destinul meu. Cea mai mare colecţie de furnici din lume se afla acolo, iar tradiţia studierii acestor insecte, construită în jurul colecţiei, era foarte bogată". S-a înscris la Society of Fellows de la Harvard în calitate de „junior fellow", fiind membru al acesteia între 1953 şi 1956, apoi şi-a luat doctoratul în 1955, rămînînd la şcoală, iniţial ca asistent.

Pe cînd era doctorand, Wilson a început să se intereseze de modul în care comunică furnicile, urmărind cu atenţie munca etologului Konrad Lorenz, care arătase că animalele răspund la stimulii mediului cu tipare de comportament fixe, moştenite. Deşi se ştia prea puţin la acea vreme despre chimia mirosului, Wilson a efectuat un impresionant experiment cu furnicile roşii de foc şi a observat că acestea îşi atingeau abdomenele cu acul, pe care apoi îl tîrau pe pămînt.

Wilson a disecat specimene şi le-a zdrobit organele interne, căutînd substanţa care emană un miros atrăgător. El a descoperit că minuscula glandă Dufour, a cărei funcţiune nu se cunoştea în acea perioadă, conţinea un element chimic căruia i se va da denumirea de „feromon". Ulterior au fost descoperiţi şi alţi feromoni, legaţi de diverse semnale, care au deschis un nou cîmp de cercetare în biochimie, contribuind la extinderea cercetării şi pe alte animale şi microorganisme.

Celelalte investigaţii ale lui Wilson de la mijlocul anilor '50 au stat la baza unei serii de descoperiri de mare răsunet în entomologie. In 1954, el a călătorit în Noua Guinee pentru a colecta şi clasifica furnicile. In acelaşi timp s-a lansat într-o critică foarte controversată la adresa noţiunii de „subspecie". El şi-a asumat cercetarea „deplasării de caracter" care are loc atunci cînd două specii similare, care ocupă aceeaşi arie geografică, diverg genetic, posibil pentru a evita competiţia pentru resurse sau pentru a evita împerecherea şi apariţia de hibrizi.

Wilson a evidenţiat un principiu important al biogeografiei, pe care 1-a denumit „ciclu taxonomic": tendinţa unei specii sau a unui grup de specii de a se adapta, formînd o relaţie „legală" cu habitatele marginale.

Ascensiunea biologiei moleculare, care s-a înregistrat după descoperirea din 1953 a structurii ADN-ului, condusese în 1960 la noi divergenţe academice. Wilson era, după cum şi-a amintit mai tîrziu, „prins în capcană în laboratoarele de biologie de la Harvard, între biologii moleculei şi ai celulei". El nu a fost niciodată prieten cu James Watson, pe care 1-a descris drept un „Caligula al biologiei" - nici cu Ernst Mayr, care 1-a tratat cu răceală.

In 1964, Wilson s-a mutat la Muzeul Harvard de Zoologie Comparată, devenind custodele secţiei de entomologie, dar a continuat să predea zoologia ca profesor plin. Pe la mijlocul anilor '60, cercetările lui Wilson asupra furnicilor îi aduseseră o binemeritată recunoaştere în domeniul multidisciplinar şi în plină expansiune al biologiei evoluţiei.

Spre sfîrşitul anilor '60, într-una din cele mai originale contribuţii ştiinţifice ale sale, Wilson a avansat şi apoi a verificat ipoteza potrivit căreia, într-un mediu dat, speciile există într-un fel de stare de echilibru dinamic. El a plecat împreună cu Daniel Simberloff în Florida, unde a descoperit un întreg sistem de faună pe două insule minuscule. Acolo au ras sistematic locul, recurgînd la serviciile unui exterminator profesionist, care a folosit bromură de metil pentru a pătrunde peste tot şi a ucide orice formă de viaţă.

După exterminare, cei doi au urmărit şi înregistrat cu mare atenţie recolonizarea insulelor. Ei au confirmat previziunea că repopularea restabileşte echilibrul de bază. Experimentul din Florida şi teoria echilibrului speciilor au stat la baza cercetărilor ulterioare în domeniul ecologiei şi al conservării. Wilson a colaborat cu Robert Mac-Arthur la Teoria biogeografiei insulare, scrisă în 1967, şi cu William Bossert la o primă încercare pe tema biologiei populaţiilor în 1971.

La începutul carierei sale, observînd macacii, Wilson se întrebase dacă nu pot apărea căi noi de înţelegere a diveristăţii la animalele sociale, dar la acea vreme nu era posibilă elaborarea unei noi teorii. „Fiind un sintetizator înnăscut", scrie Wilson în autobiografia sa, „n-am împărtăşit nimănui , visul unei teorii unificatoare. La începutul anilor '60 am întrevăzut în biologia populaţiilor posibilitatea de a întemeia disciplina sociobiologiei." Wilson a creat o teorie a evoluţiei de castă şi în acelaşi timp a agresivităţii, formulînd în scurt timp noua teză a selecţiei indivizilor înrudiţi, ceea ce a dus imediat la ipoteza unei baze genetice pentru comportamentul „altruist", de pildă, atunci cînd un animal se va sacrifica pentru a asigura supravieţuirea speciei sale.

După ce a publicat, în 1971, Societatea insectelor care încorpora o parte din aceste idei, Wilson s-a lăsat „sedus de amfetamina ambiţiei" şi a scris Sociobiologia: noua sinteză, care a apărut în 1975. „Am inclus toate organismele care se puteau numi măcar în parte sociale", scrie el, „de la bacteriile care formează colonii şi amoebe la turmele de maimuţe primitive şi la maimuţele antropoide."

Sociobiologia a fost primită cu entuziasm, fiind considerată baza unei noi abordări a diverselor comportamente sociale generate de structurile genetice. Dar cartea a iscat şi o mare controversă din cauza unui singur capitol, „Omul - de la sociobiologie la biologie". Aici Wilson a inclus, cu toate dovezile acumulate anterior pentru insecte şi animale, generalizarea că există o bază pentru a explica o largă gamă de comportamente ale omului, şi anume zestrea lui genetică. Religiozitatea, conformismul, preferinţa sexuală, xenofobia, agresiunea, sacrificiul de sine şi numeroase alte particularităţi care pot fi considerate trăsături umane, sugerează Wilson, toate acestea s-ar putea să aibă o bază genetică adaptativă.

„Cred că nu exagerăm prea mult spunînd că s-ar putea ca sociologia şi celelalte ştiinţe sociale", scrie Wilson în Sociobiologie, „să fie ultimele ramuri ale biologiei care aşteaptă să fie incluse în Sinteza Modernă."

Wilson nu a anticipat agitaţia iscată de sugestia lui că genele joacă un rol important în determinarea comportamentului uman la nivel individual şi cultural. La Harvard, colegii lui Wilson, printre care şi Stephen Jay Gould şi Richard C. Lewontin, au format Grupul de Studii Sociobiologice şi în cele din urmă au dat publicităţii o scrisoare îndelung mediatizată în New York Review of Books.

Sociobiologia, argumentează ei, este acel gen de teorie care „tinde să furnizeze o justificare genetică a statuquo-ului şi a privilegiilor existente pentru anumite grupuri conform cu clasa, rasa sau sexul lor". In următorii doi ani au avut loc dezbateri aprinse, în presă şi în literatura ştiinţifică, vestigiile Noii Stingi ieşind la iveală în Harvard Square, unde un protestatar cu un corn de taur a cerut demiterea lui Wilson.

Furia a ajuns la apogeu în 1978, la o întrunire a Asociaţiei Americane pentru Progres în Ştiinţă, la care demonstranţii au intonat „Wilson, eşti ud pînă la piele", vărsînd pe el o cană de apă. Wilson, deşi era furios, „a suportat toate aceste atacuri la adresa integrităţii lui corporale" tară să-şi piardă simţul umorului, ne informează Ashley Montagu.

Wilson a participat la dezbaterile care au urmat după publicarea Sociobiologiei, scriind la început un lung articol în New York Times în 1975. Acest articol, intitulat Despre natura omului, a primit Premiul Pulitzer. In 1981, el a scris, împreună cu Charles Lumsden, Gene, minte şi cultura. Deşi aceste cărţi au abordat probleme importante şi îndelungatul conflict moştenit-dobîndit, autorii nu au reuşit să lămurească lucrurile. După apariţia cărţii Focul lui Prometeu, scrisă tot împreună cu Charles Lumsden şi destinată, de asemenea, publicului larg, Wilson nu s-a mai implicat în dezbatere, pentru că îşi spusese ultimul cuvînt pe această temă.

Implicaţiile sociobiologiei asupra comportamentului uman sînt multiple şi continuă să fie larg discutate, inspirînd foarte multe studii care au întărit convingerile susţinătorilor, dar nu prea au schimbat părerea adversarilor teoriei. „O societate care preferă să ignore existenţa unor reguli înnăscute, epigenetice, va continua totuşi să navigheze sub conducerea lor şi în orice moment de decizie se va supune orbeşte acestor reguli, în lipsa unei alternative conştiente", avertizează Wilson la sfîrşitul Focului lui Prometeu. „Politica economică, principiile morale, practicile creşterii copiilor şi aproape orice activitate socială vor fi guvernate de pornirile interioare, ale căror origini sînt mai presus de orice înţelegere."

In acelaşi timp, se poate argumenta că sociobiologia poate fi periculoasă pentru că nu permite înţelegerea expresiilor subtile ale inteligenţei, emoţiilor şi comportamentului uman. „Atunci cînd sociobiologia este iraţională şi pătrunde în zona speculaţiilor genetice, ea frizează absurdul", scrie Stephen Jay Gould. „Dar nici cînd este raţională şi implică genetica în definirea comportamentelor sociale condiţionate evident cultural, nici atunci nu este foarte lămuritoare." Gravele implicaţii ale sociobiologiei umane au fost atenuate de faptul că este în acelaşi timp o teorie foarte reducţionistă şi speculativă şi, totodată, rezolvă comportamente complexe - cum ar fi homosexualitatea - recurgînd la platitudinile geneticii.

Nu se întrevede sfîrşitul acestei dezbateri şi e de mirare cît de departe au ajuns genele în biologie pentru a exprima emoţii puternice. Mai mult, Michael Lind a sugerat nu demult că „atît ecologiştii radicali, cît şi sociobiologia primitivă, care au încercat să lege direct anumite trăsături comportamentale specifice de gene, par să facă un pas înapoi, spre un consens nuanţat, o concepţie conform căreia potenţialul uman este flexibil, dar constrîns de limite ereditare". Oricare ar fi hibele teoriei lui Wilson, aceasta nu ar trebui să fie confundată cu formele fundamentaliste de determinism genetic, care rămîn prezente la nivel social, cu o serioasă conotaţie politică.

În ultimii ani, Wilson a devenit un apărător fervent al mediului, fiind îngrijorat de dispariţia biodiversităţii generată de distrugerea fără milă a junglelor şi a altor habitate naturale. De asemenea, el a creat şi o altă teorie speculativă, pe care a denumit-o „biofilie", pentru a explica afinitatea oamenilor cu alte fiinţe. Furnicile, carte publicată de el în 1991, i-a adus un al doilea Premiu Pulitzer, iar Diversitatea vieţii, din 1992, s-a bucurat, de asemenea, de o apreciere deosebită.

In 1955, Edward Wilson s-a căsătorit cu Irene Kelly. Cei doi au o fiică pe nume Catherine. Cartea lui Wilson intitulată Naturalistul, publicată în 1994, este o elegantă scriere în care se împletesc biografia personală cu cea intelectuală. Printre numeroasele premii ştiinţifice obţinute de Wilson se numără şi Medalia Naţională pentru Ştiinţă pe 1977, Premiul Crafoord al Academiei Suedeze de Ştiinţe din 1990 şi Premiul Internaţional pentru Biologie acordat de guvernul japonez în 1993.