Istoria fizicii nucleare este strîns legată de aceea a armelor de distrugere în masă. Nici un om de ştiinţă nu ilustrează mai bine această afirmaţie decît Edward Teller, fizician născut în Ungaria. După ce a participat la construirea bombei atomice, Teller a devenit cunoscut în anii '50 drept „Părintele Bombei-H".

A fost un apărător neobosit al ideii de apărare naţională, iar în anii '80 a conceput şi a susţinut fervent Proiectul Războiul Stelelor, care urma să protejeze Statele Unite de un atac nuclear. Datorită implicării sale politice, ca şi realizărilor în domeniul fizicii, Teller este considerat unul dintre cei mai influenţi oameni de ştiinţă ai secolului XX. După părerea unora ar avea o fire contemplativă, dar alţii, dimpotrivă, îl consideră foarte periculos. „Lumea se luptă încă cu moştenirea lăsată de Teller", scrie William J. Broad. „Oamenii încearcă şi acum să trieze proiectele şi ideile promovate de el."

Edward Teller s-a născut la Budapesta, Ungaria, pe 15 ianuarie 1908, tatăl său fiind Max Teller, avocat, iar mama Ilona Deutsch Teller. Evrei prosperi, creştinaţi, membrii familiei Teller suferiseră mari prejudicii în timpul vremelnicului regim comunist al lui Bela Kun, după primul război mondial. Fiind dotat pentru matematică, Edward era trimis la culcare cu teme de tipul înmulţirilor repetate, cum ar fi: „într-un minut sînt 60 de secunde, într-o oră sînt 3600 de secunde, într-o zi sînt 84 600 de secunde".

In copilărie, citea fascinat romanele scriitorului francez Jules Verne şi cînta la pian, vădind un talent deosebit. A urmat cursurile binecunoscutului Minta Gymnasium, ajungînd să prefere matematica, deşi tatăl 1-a îndemnat să studieze ingineria chimică, din considerente de ordin practic. Dar la universităţile din Budapesta şi Karlsruhe a continuat să studieze de unul singur matematica, apoi s-a orientat spre mecanica cuantică. In 1928 s-a mutat la Universitatea din Munchen. Acolo şi-a pierdut piciorul drept într-un accident de tramvai. Dar aceasta nu 1-a împiedicat să-şi ia doctoratul în 1930, la Universitatea din Dresda, unde a studiat cu Werner Heisenberg.

In 1931, Teller a început să predea la Universitatea din Gottingen, dar peste doi ani avea să-şi dea seama de implicaţiile ascensiunii la putere a naziştilor. Iată ce scria în autobiografia sa: „înainte de venirea lui Hitler la putere, un evreu putea să îmbrăţişeze o carieră academică în Germania. Această posibilitate a dispărut exact din ziua venirii lui". In momentul în care Fundaţia Rockefeller i-a acordat o bursă, Teller s-a mutat la Universitatea din Copenhaga, a petrecut o scurtă perioadă la Londra, apoi a ajuns în Statele Unite în 1935.

Ca profesor de fizică la Universitatea George Washington, Teller şi-a continuat vechile studii asupra comportamentului molecular. El a colaborat şi cu George Gamow, inventivul fizician rus, împreună cu care a stabilit regulile dezintegrării beta a atomilor. Dar, ceea ce e mai important, Teller a împărtăşit interesul crescînd al lui Gamow pentru astrofizica. Drept consecinţă a revoluţiei petrecute în fizică la începutul secolului XX, începuse să apară, prin anii '30, o explicaţie a sursei de energie a stelelor. Teller şi Gamow au publicat în 1937 o lucrare pe tema energiei termonucleare, iar în 1938 aceasta era unul din subiectele dezbătute aprins la Conferinţa de Fizică Teoretică de la Washington.

In 1939, cu cîteva ore înainte de următoarea conferinţă de la Washington, Niels Bohr a anunţat că fizicienii germani Fritz Strassmann şi Otto Hahn reuşiseră să spargă un atom. In contextul politic de atunci, evenimentul nu a trecut neobservat de către fizicieni, iar pentru Edward Teller a reprezentat momentul care i-a marcat întreaga carieră.

La începutul anilor '30, fizicienii deveniseră conştienţi de faptul că atomul poate fi spart, iar în preajma celui de-al doilea război mondial era clar că U-235, un izotop al uraniului, ar putea fi folosit pentru obţinerea unei reacţii în lanţ capabilă să elibereze cantităţi enorme de energie. William Broad scrie că, înainte de construirea bombei atomice, Edward Teller „s-a aflat într-o conjunctură critică". El era împreună cu fizicianul Leo Szilard atunci cînd Albert Einstein a fost rugat să gireze cu prestigiul lui proiectul bombei atomice; ulterior, Teller avea să lucreze la Proiectul Manhattan.

A colaborat cu Enrico Fermi la Universitatea din Chicago şi mai tîrziu s-a mutat la Los Alamos, locul construirii bombei, în plus, în 1941 Fermi i-a sugerat lui Teller într-o discuţie: „Acum, că şansele de a construi o bombă atomică sînt atît de mari, se pune întrebarea dacă nu cumva o asemenea explozie ar putea declanşa ceva similar cu reacţiile din Soare". Fuziunea, energia produsă de soare şi de celelalte stele, este mult mai puternică decît fisiunea. A fost prima oară cînd s-a sugerat ideea de bombă cu hidrogen. Teller a continuat să se gîndească la acest lucru chiar în timpul construirii bombei atomice.

Importanţa contribuţiei lui Teller la realizarea bombei atomice, la Los Alamos, este un subiect controversat. S-a spus adesea că Teller a refuzat să colaboreze cu Hans Bethe, şeful diviziei de fizică teoretică; nu-i făcea nici o plăcere să muncească la calculele extrem de migăloase pentru dispozitivul de implozie, una dintre metodele folosite pentru detonarea bombei. Teller, care pînă atunci fusese prieten cu Bethe, a contestat vehement ideile acestuia.

In 1944, J. Robert Oppenheimer l-a scutit pe Teller de efectuarea calculelor pentru dispozitivul de implozie, dar 1-a convins să rămînă la Los Alamos pentru elaborarea unui studiu referitor la posibilitatea creării unei bombe cu hidrogen. După cum afirmă biografii lui Teller, Stanley A. Blumberg şi Louis G. Panos: „In primul rînd, Teller a participat efectiv la realizarea proiectului de la Los Alamos; iar în al doilea rînd, ar fi putut avea o contribuţie şi mai importantă dacă ar fi fost «om de echipă» şi ar fi aplanat diferendele cu Bethe şi Oppen-heimer".

Daniel Kevles, autorul cărţii „Fizicienii”, avea să scrie: Teller „era dispus să-şi petreacă timpul liber făcînd lungi plimbări, se lăsa dominat de obsesia ştiinţifică, o armă termonucleară, şi îşi distra vecinii cîntîndu-le la pian la ore total nepotrivite, în toiul nopţii".

După al doilea război mondial, Teller a urmărit asiduu posibilitatea construirii bombei-H, în ciuda unei puternice opoziţii din partea anumitor lideri ai comunităţii ştiinţifice. După ce, în 1949, Uniunea Sovietică şi-a creat propria armă atomică, factorii de decizie americani au manifestat interes pentru crearea unui dispozitiv extrem de puternic. Iniţial, pledoaria lui Teller în favoarea bombei cu hidrogen s-a bazat pe calcule dubioase - obiect al unei lungi dispute cu Hans Bethe.

După mulţi ani, Bethe a fost îndreptăţit să afirme că „Teller a propus o serie de scheme complicate, dintre care nici una nu părea promiţătoare". Dar cu ajutorul lui Stanislaw Ulam avea să fie conceput, în cele din urmă, un mecanism care folosea raze X pentru aprinderea combustibilului nuclear. Un dispozitiv termonuclear, numit Mike, a fost detonat pe un atol pustiu din Pacificul de Sud în decembrie 1952. Experimentul a depăşit toate aşteptările, pe locul fostei insule Elugelab căscîndu-se un imens crater. Teller, care n-a asistat la explozie, a trimis o telegramă cifrată care anunţa succesul: „E băiat!"

Unul din triumfurile lui Teller, dar în acelaşi timp o tragedie personală a constituit-o dezbaterea extraştiinţifică asupra loialităţii lui J. Robert Oppenheimer. Teller era furios şi îngrijorat de opoziţia lui Oppenheimer faţă de utilizarea bombei cu hidrogen, ceea ce, spunea el, putea afecta construirea acesteia. La o audiere în faţa Comisiei pentru Energia Atomică din 1954, Teller a spus comitetului care îl investiga pe Oppenheimer ca pe un potenţial pericol pentru securitatea naţională: „Dacă punem problema în termeni raţionali, poate că ar fi mai înţelept să i se interzică accesul la secretele de stat". Mărturia lui a atîrnat greu în balanţă, contribuind la discreditarea respectatului Oppenheimer, dar 1-a costat pe Teller prietenia multora dintre fizicienii de marcă din ţară.

In calitate de şef la Lawrence Livermore Laboratory, asociat cu Berkeley Radiation Laboratory de la University of California, Teller a conţinuat să joace un rol important de-a lungul următorilor patruzeci de ani. A devenit cel mai cunoscut om de ştiinţă care a apărat bomba-H, testele nucleare şi dezvoltarea de rachete purtătoare.

El a avut un cuvînt greu de spus în privinţa cursei înarmărilor între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. De asemenea, a fost coautor al unor cărţi de tipul Viitorul nostru nuclear în 1958 şi Moştenirea Hiroshimei în 1962, numele lui apărînd adesea în revistele populare. De multe ori, el a înclinat decisiv balanţa ideii de a interzice testele nucleare; tot el a susţinut un proiect nuclear în Alaska.

Deşi războiul rece a favorizat ideile lui Teller, tot despre el se spune că ar fi avut talentul de a se împrieteni cu politicienii. Conform mărturiei lui Herbert F. York, el „emana un fel de entuziasm copilăresc, asociat cu farmecul tipic celor din Europa Centrală şi chiar cu atitudinea sa rezervată, ceea ce a avut darul să-i impresioneze pe cei mai mulţi, în special pe politicieni şi oameni de stat, care înclinau să dea crezare spuselor lui". (Teller consideră această părere ridicolă.) Se pare că el i-a expus preşedintelui Dwight D. Eisenhower perspectiva optimistă a unei bombe nucleare cu fuziune „curate", adică fără consecinţe radioactive.

Teller îşi exercita influenţa într-un scop bine determinat. După Ray E. Kidder, Teller „era obsedat de ameninţarea dominaţiei mondiale a sovieticilor. Această obsesie 1-a urmărit cu precădere în a doua parte a vieţii. Ştia că are dreptate şi toţi cei care treceau cu vederea această ameninţare erau nişte proşti care nu meritau nici un pic de consideraţie". In anii '70, cartea lui Teller „Energie din cer şi pămînt” a pledat în favoarea utilizării energiei nucleare. S-a gîndit serios să candideze pentru Senatul Statelor Unite, dar un infarct 1-a determinat să-şi reducă volumul de muncă. A rămas director asociat la Lawrence Livermore Laboratory, dar din 1963 a fost şi profesor de fizică la University of California. La pensionare, în 1975, a devenit cercetător asociat la Institutul Hoover în Probleme de Război, Revoluţie şi Pace de la Universitatea Stanford.

Atunci cînd, în 1980, Ronald Reagan a fost ales preşedintele Statelor Unite, Teller a avut în persoana lui un foarte puternic aliat. Considerînd că alegerea lui Reagan a reprezentat „un miracol", Teller nu s-a mai văzut nevoit să-1 convingă de ameninţarea militară a Uniunii Sovietice. La o întîlnire din 1982 cu Reagan, Teller a schiţat o propunere pentru un sistem de apărare antirachetă „de a treia generaţie", cerînd mai multe fonduri pentru programul de construire a laserului cu raze X.

La începutul anului 1983, preşedintele Reagan a rostit un discurs în faţa naţiunii în care a anunţat implementarea unui sistem de apărare antinucleară cu baza în spaţiu. Curînd, miliarde de dolari erau alocate unor sisteme defensive care nici nu depăşiseră stadiul de idee şi într-o oarecare măsură nu funcţionau. Iniţiativa pentru Apărare Strategică (SDI) urma să includă un şir de arme cu baza la sol şi în spaţiu, între care şi sofisticatele lasere cu raze X şi fasciculele de particule.

Aceste planuri pentru „Războiul Stelelor” au fost complet abandonate zece ani mai tîrziu, după ce se cheltuiseră 36 de miliarde de dolari. Nu s-a realizat nici măcar un singur sistem defensiv funcţional. Poate că iniţiativa de Apărare Strategică a fost abandonată din cauza costurilor, dar programul a exprimat clar ideile lui Teller despre menirea ştiinţei. „Nu am respecta tradiţia civilizaţiei occidentale dacă ne-am sfii să explorăm tot ceea ce poate realiza omul, dacă nu am exercita un control mai riguros asupra naturii”, afirma Teller în 1987, în „Mai bine un scut decît o sabie”.

Din perspectiva istoriei, argumentele privind obligaţiile morale conflictuale ale omenirii faţă de natură datează încă din vremea Renaşterii. Convingerea că omenirea ar trebui să-şi propună dominarea naturii a fost, poate, preponderentă. Deşi nu este singura concepţie care poate fi întîlnită în ştiinţă, se pare că aceasta a fost piatra de temelie a carierei lui Edward Teller.

Personalitate extrem de longevivă a ştiinţei americane, Edward Teller s-a căsătorit în 1934 cu Augusta Măria Harkyani, cunoscută sub numele de Mici, cu care a avut doi copii, Paul şi Susan. După prăbuşirea guvernelor comuniste din Europa de Est, spre sfîrşitul anilor '80, Teller a putut să viziteze Ungaria natală. El a rămas director emerit la Lawrence Liver-more Laboratory şi a continuat şi după 1990 să dea sfaturi în probleme privind energia nucleară şi apărarea naţională.