Elisabeta I a Angliei. (1533-1603). Regină din 1558 până la sfârşitul vieţii.

Prima „doamnă de fier" a Angliei
A făcut dintr-o insuliţă însângerată de certuri religioase şi dinastice o adevărată putere mondială, bazată pe stăpânirea mărilor şi a comerţului internaţional.

Cu siguranţă, Elisabeta a fost cel mai mare om de stat pe care 1-a avut vreodată Anglia. In anul în care a fost întronată, 1559, ţara era izolată şi slăbită. O economie ezitantă, structuri agricole puţin productive, o nobilime arogantă şi bătăioasă, parlamentari dezbinaţi făceau din acest regat unul dintre cele mai nesigure regate din Europa. Ameninţată de puterile vecine continentale şi decimată de războiul civil legat de apariţia protestantismului, ţara nu bănuia că această tînără femeie fragilă va domni patruzeci şi cinci de ani şi va transforma Anglia într-un pretendent serios la hegemonia mondială.

În căutarea sprijinului popular
Cu toate că Măria Tudor, sora sa vitregă catolică, a domnit prin teroare, încât a fost poreclită Bloody Mary (Măria cea Sângeroasă), moştenirea nu era deloc uşor de stăpânit: să placi poporului nobililor, parlamentarilor negustorilor, militarilor, putea să pară o sarcină grea: monarhia engleză, începând cu Henric VIII, îşi făcuse atât de mulţi duşmani încât tânăra regină nu putea să se aştepte la nici o simpatie spontană.

Elisabeta era considerată de catolici (care reprezentau încă în acea perioadă două sferturi din englezi) fiică nelegitimă, pentru că se născuse dintr-o căsătorie ilegală pentru ei: mama sa Ana Boleyn nu putuse să se căsătorească cu Henric VIII decât după un divorţ condamnat de biserică. Pentru protestanţi, era fiica unei soţii decapitate din ordinul propriului soţ. Deci Elisabeta nu găsea bunăvoinţă nici pe lângă protestanţii anglicani credincioşi amintirii lui Henric VIII.

Îndepărtată un timp de la tron din motive religioase şi dinastice în acelaşi timp, tânăra regină nu va avea încredere niciodată în vechea nobilime britanică, mai degrabă catolică, formată din negociatorii puritani ai Parlamentului, din anglicani riguroşi şi protestanţi extremişti.

Pentru a găsi un sprijin popular real, Elisabeta a promis întoarcerea la pacea internă, condiţie indispensabila oricărui negoţ fructuos. Era animată de o mare dorinţă de a plăcea poporului şi nu rata niciodată călătoriile în ţară, orbind adunările populare provinciale cu prezenţa sa elegantă, împărţind în trecere complimente, privilegii şi alte daruri diferite.

După ce a promis pacea şi bogăţia, regina s-a hazardat propunând, pentru viitorul apropiat, dominaţia Angliei asupra comerţului lumii întregi.

Un mic grup de consilieri avizaţi a ajutat-o în problemele pe care o tânără suverană putea să le considere insurmontabile : înlocuirea „obscurantismului papist" cu etica protestantă, eliminarea Spaniei triumfătoare şi în acelaşi timp elaborarea unui naţionalism unificat de un pasionat spirit de aventură. Această sinteză abilă între farmecul câştigului şi încrederea militantă a fost baza regatului sau.

Naţionalism şi hegemonie
După ce a înfrânt catolicii şi puritanii, regina „fecioară" a dus o viaţă fastuoasă, înconjurată de un grup de pretendenţi din care îşi alegea favoriţii.

Incet-încet, regatul pacificat s-a transformat într-o ţară industrială şi prosperă în care vechii lorzi au fost îndepărtaţi de negustorii îndrăzneţi care colindau în toată lumea pentru a face avere. Foarte repede, mica Anglie a cărei flotă comercială era deja puternică a trebuit să-şi dispute cu Spania cel mai mare spaţiu comercial al epocii. Mările deveniseră locul unui rapid şi masiv transfer de mărfuri, mai lucrativ şi mai sigur decât transporturile terestre, supuse taxelor, necazurilor şi nenumăratelor întâmplări neplăcute.

Elisabeta avusese inteligenţa diplomatică de a-1 face să creadă pe Filip II, rege al puternicei Spânii, că ar putea fi într-o zi soţia lui. Ani de zile, suveranul spaniol i-a făcut curte, în timp ce Elisabeta construia vase maritime şi îşi înarma pe ascuns corsarii eficace şi talentaţi, care se duceau chiar să atace şi să jefuiască oraşele din Spania, centrele comerciale din America, Africa, Pacific şi Oceanul Indian.

Când Filip II a înţeles că fusese tras pe sfoară, şi-a îmbarcat 27 000 de soldaţi pe 54 de vase. Acestei armate enorme, poreclită „Invincibila Armada", regele i-a poruncit să ocupe Anglia. însă regina a ştiut să concentreze toate energiile, făcând apel la curajul tuturor. Hotărâtă să formeze o uniune sacră împotriva invadatorilor, a reuşit să distrugă flota duşmană deja slăbită de furtuni şi să creeze un naţionalism englez al cărui regat fusese, până atunci, foarte sărac. Precipitând declinul Spaniei, şi-a pus ţara pe drumul hegemoniei mondiale şi a modificat toate datele istoriei Europei, apoi ale lumii întregi.

Femei şef sau lideri din umbră?
Pentru motive în principal istorice, poate şi din grija de a nu înfrunta lumea închisă a bărbaţilor, femeile au fost cel mai adesea îndepărtate - sau s-au îndepărtat - de conducerea efectivă a problemelor umane. Considerate o specie inferioară cu mintea superficială şi voinţa nesigură, femeilor li s-a interzis accesul la posturile cele mai prestigioase. Acest fapt nu poate fi contestat :-un arsenal de legi constituţionale sau de tradiţii apreciate au împiedicat femeile să exercite concret, în număr semnificativ, o putere politică rezervată în mod evident bărbaţilor şi concepută oficial ca un domeniu de vânătoare supravegheat.

Puţine au fost cele care au ajuns în punctul cel mai înalt al piramidei decizionale a societăţilor din antichitate, Evul Mediu, Renaştere şi Epoca modernă. Problema prezenţei femeilor în lumea politică, inclusiv în cea a democraţiilor contemporane, nu este încă rezolvată...

Totuşi, câteva dintre ele au ajuns să influenţeze viaţa politică, sau chiar să fie la putere, folosind subterfugii: astfel, regina mamă poate să acţioneze în locul regelui ca regentă, soţia regelui poate să-şi sfătuiască soţul sau chiar să conducă prin intermediul lui; câteodată, poate să-i fie asociată oficial. Metresa sau favorita regelui poate şi ea să conducă problemele publice, dar această autoritate din umbră, această conducere prin procură a vieţii politice nu atinge niciodată gradul de autonomie pe care îl are o regină care domneşte cu adevărat, ia hotărâri oficiale, este înconjurată de partizani şi hotărăşte soarta unei comunităţi întregi.

Într-adevăr, doar această ultimă categorie de femei poate fi calificată lider: marea Elisabeta I a Angliei a putut să-şi impună puterea numai după ce a silit Anglia să-i recunoască dreptul la putere. A avut o autoritate reală asupra ţarii numai după ce a făcut să dispară de pe scena publică rivalii şi rivalele. A fost oare recunoscută ca o mare regină pentru că a acţionat ca un adevărat rege?

Probabil că n-ar fi avut niciodată posibilitatea să se declare femeie deţinând puterea politică, pentru că nimeni nu voia încă o femeie la putere. Este adevărat că în acest domeniu reputaţia de virginitate pe care a cultivat-o până la capăt, împotriva tuturor evidenţelor, i-a fost de mare folos; negată ca femeie, putea să guverneze... ca un bărbat.

În concluzie, aceasta era alegerea cu care se confruntau femeile care doreau să obţină oficial titlul de conducător suprem al statului - de la Cleopatra, care nu a putut să-şi protejeze regatul din Egipt decât atrăgându-şi cuceritorii în pat, statutul femeii şef a progresat puţin - libertăţile bărbaţilor cunoscând timp de mai mult de o mie de ani o eclipsă brutală, ar fi fost uimitor ca cele ale femeilor să fi progresat mai repede, lată de ce femeile şef nu sânt aproape niciodată, în această perioadă, femei lider: ele acţionează în umbra bărbaţilor, sau în numele lor, şi sânt condamnate să nu cunoască niciodată notorietatea liderilor masculini, cu foarte puţine excepţii.

„Regina fecioară"
Nimic nu ne permite să afirmăm că această suverană celibatară a rămas fecioară, în ciuda omagiului lui Sir Raleigh care, în cinstea ei, a numit coloniile din America de Nord „Virginia". Elisabeta a avut o viaţă amoroasă destul de tumultoasă, dar poate că alesese în mod deliberat, din prudenţă, să nu trebuiască să împartă puterea cu un soţ.

Walter Raleigh
Acest intelectual a fost în acelaşi timp un luptător, un explorator şi unul dintre pretendenţii reginei. Elisabeta îi datorează poate ideea cuceririi mărilor, pe care el a rezumat-o într-o frază lapidară: „Cine domină marea domină comerţul; cine domină comerţul domină bogăţiile lumii şi, în consecinţă, lumea însăşi".

Teatru
Regină în epoca Renaşterii Elisabeta a protejat artele; în timpul domniei sale a trăit cel mai celebru dintre autorii englezi, adevărat simbol al culturii britanice: William Shakespeare.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment