Timp de multe secole, principalele idei legate de alimentaţie au aparţinut unor personalităţi ca Hipocrate sau Galen, consideraţi autorităţi în materie de către scolasticii medievali. Hrana era recunoscută drept o componentă a bolii sau sănătăţii şi parte a unui concept mai larg - diatia, sau „stil de viaţă", diversele mâncăruri fiind clasificate în funcţie de „teoria umorilor" care predomina în epocă.

În gândirea Iluminismului, digestia era considerată un proces mecanic, în care hrana se măcinat şi se transforma în pasta necesară pentru întreţinerea unei maşinării. După apariţia medicinei experimentale şi a unor personalităţi de talia lui Claude Bernard a devenit posibilă o abordare mai subtilă a problemei.

În sfârşit, progresele din chimie înregistrate în secolul al XIX-lea au stat la baza unui concept mai complet cu privire la nutriţie. O contribuţie importantă în această direcţie îi revine unuia dintre fondatorii biochimiei, cercetătorul medical britanic Frederick Gowland Hopkins.

Hopkins s-a născut în Eastbourne, Sussex, pe 20 iunie 1861. Tatăl său, Frederick Hopkins, a murit curând după naşterea lui, iar mama sa, rămasă văduvă, Elizabeth Gowland Hopkins, s-a întors la familia ei din Londra. Acolo, tânărul Frederick a găsit un surogat de tată nemilos în persoana unui unchi şi a beneficiat de o instruire modestă. Fire solitară, el a început să citească cu aviditate scrierile lui Charles Dickens, pe care îl admira foarte mult.

Familia Hopkins nu era străină de literatură, pentru că un văr de-al doilea al lui Frederick a fost poetul Gerard Manley Hopkins. Deşi nu a obţinut rezultate excepţionale la învăţătură, Frederick s-a simţit atras de microscopul defunctului său tată. „Aveam impresia că puterile microscopului care mi se revelaseră erau ceva foarte important", scria el mai târziu. A manifestat interes faţă de gâze, iar prima lui scriere ştiinţifică, publicată pe când avea doar şaptesprezece ani, se referea la un nor purpuriu defensiv emis de „gândacul bombardier".

Instruirea superioară a lui Gowland s-a dovedit a fi un proces îndelungat şi sinuos. La şaptesprezece ani, nimeni nu se gândea să-l trimită la universitate, mai ales că unchiul lui îi găsise o slujbă la o firmă de asigurări. A rămas acolo doar şase luni. Apoi au urmat trei ani de pregătire în metodele statistice, după care a frecventat cursurile serale de chimie de la Universitatea din Londra. Atunci când o mică moştenire i-a permis să-şi desăvârşească instruirea, a început să studieze medicina.

Şi-a luat diploma de medic în 1894. Până în 1898 a lucrat ca ajutor al unui expert legist de la Guy's Hospital, fiind implicat în câteva cazuri celebre de crimă. Printre acestea s-a numărat şi cel al lui Florence Maybrick, care a cumpărat o mare cantitate de hârtie de muşte înainte ca soţul ei să fie găsit mort, otrăvit cu arsenic, ca şi cazul faimoasei Adelaide Bartlett, al cărei iubit îi adusese o sticlă de cloroform cu puţin timp înainte ca soţul ei să „abuzeze" de această substanţă.

În timp ce lucra la Guy's Hospital, Hopkins a elaborat un test pentru depistarea acidului uric în fluidele corporale. În scurtă vreme, acest test a ajuns să fie folosit pe scară largă în medicină şi cercetare. Dar cea mai importantă muncă de cercetare - asupra proteinelor şi aminoacizilor şi pe tema chimiei enzimelor -, avea s-o desfăşoare după transferarea sa la Universitatea Cambridge. El s-a mutat acolo la invitaţia lui Michael Foster, care recunoscuse şi talentele lui Charles Sherrington. Aici, la vârsta de patruzeci de ani, avea să se consacre celei mai importante activităţi ştiinţifice din întreaga sa carieră.

Hopkins a descoperit vitaminele la începutul secolului XX. În 1900, el a identificat aminoacidul numit triptofan şi reacţia care poartă numele acestuia, izolând substanţa din proteine şi subliniind importanţa ei în alimentaţie. Era un moment istoric, deoarece la acea dată se încetăţenise ideea că proteinele sunt singurele care asigură nutriţia. Hopkins a descoperit că triptofanul era un nutrient esenţial şi că, în plus, aminoacizii determină calitatea diverselor proteine pe care le compun. În primul deceniu al secolului XX, Hopkins a efectuat o serie de experimente care au demonstrat că animalele nu se pot dezvolta firesc, după cum avea să declare în 1909, „atunci când li se administrează aşa-zisele «diete sintetice» care constau într-un amestec de proteine pure, grăsimi, hidrocarburi şi săruri".

În acelaşi timp, alte substanţe, care se găsesc în mâncărurile obişnuite, „pot - dacă sunt adăugate în cantităţi infinitezimale - să asigure utilizarea proteinelor în scopul creşterii şi energizării organismului". Ceea ce Hopkins numea în 1906 „factori suplimentari din hrană" aveau să poarte ulterior denumirea de vitamine.

Astăzi, circa paisprezece substanţe fac parte din clasa principalelor vitamine, considerate necesare pentru dezvoltarea normală şi pentru menţinerea sănătăţii. Prima dintre aceste substanţe fusese deja descoperită în 1897, aşa cum avea să se afle mulţi ani mai târziu. Christiaan Eijkman a constatat că găinile sale experimentale se îmbolnăveau de beriberi, o afecţiune neurologică degenerativă, dacă erau hrănite numai cu miez de boabe de orez. Substanţa vitală pierdută din boabele întregi s-a dovedit a fi tiamina, sau vitamina B1.

În următoarele câteva decenii s-a trecut la izolarea diverselor vitamine. De pildă, vitamina E a fost pentru prima oară observată în 1922, purificată în 1936 şi analizată chimic doi ani mai târziu. Dar principiul de bază al tuturor vitaminelor, care postulează rolul lor fundamental în nutriţie ca „accesorii", avea să fie formulat de Hopkins. „Numai datorită lui Hopkins a fost posibil ca existenţa vitaminelor să devină o certitudine", scria Ernest Baldwin. Pentru această cercetare, Hopkins a primit în 1929 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, pe care l-a împărţit cu Eijkman.

Contribuţia lui Hopkins la elaborarea conceptului de vitamină este reprezentativă pentru dezvoltarea biochimiei. De asemenea, el a recunoscut importanţa utilizării unor concepte fizice precum legile termodinamicii pentru înţelegerea surprinzătoarei complexităţi a celulei. În acelaşi timp, el a intuit necesitatea adaptării experimentelor la specificul organismelor vii.

Chimia celulei nu poate fi înţeleasă în întreaga sa complexitate atunci când este studiată ca o formă de mecanică chimică testată în eprubete. În „Partea dinamică a biochimiei", prelegere pe care a susţinut-o în 1913, Hopkins a dat „o formulare clasică biochimiei ca fiind ştiinţa unitară bazată pe studiul metabolismului dinamic mediat de enzime", potrivit afirmaţiei lui Neil Morgan.

Numit în 1914 şef al primei catedre de biochimie de la Universitatea Cambridge, Hopkins a descoperit în timpul primului război mondial că margarina - noul surogat care înlocuia untul raţionalizat - este lipsită de factorii nutritivi esenţiali; aceasta a dus, pentru prima oară, la introducerea adaosurilor vitaminice în alimente. El şi-a continuat cercetările după război, descoperind glutationa, un antioxidant care îndeplineşte funcţii de importanţă crucială în biochimia celulei. Hopkins avea să dedice câţiva ani studierii glutationei. De asemenea, el a efectuat studii asupra acidului lactic, produs de disocierea glucozei în ţesutul muscular.

Nu se poate spune că biochimia a fost întemeiată de un singur om, dar Hopkins a reprezentat o personalitate-cheie nu numai în stipularea principiilor ei fundamentale, dar şi prin activitatea sa didactică. Din 1921 şi până în 1943, el a ocupat catedra de biochimie Sir Frederick William Dunn de la Cambridge. În 1924, dotarea laboratorului său s-a ameliorat considerabil, o dată cu deschiderea Institutului Dunn de Biochimie. Hopkins a dobândit o reputaţie internaţională, pregătind numeroşi studenţi care i-au continuat munca şi i-au popularizat ideile.

În mod surprinzător, Hopkins nu era la fel de echilibrat emoţional pe cit s-a dovedit în planul faptelor. Se pare că în 1910 a suferit o scurtă cădere nervoasă şi toată viaţa a avut mari îndoieli asupra capacităţilor sale intelectuale. După toate probabilităţile, dubiile au persistat chiar şi după ce a devenit membru al Societăţii Regale, în 1905, şi apoi preşedintele acesteia, în 1931.

A fost înnobilat în 1925 şi a primit în 1926 prestigioasa Medalie Copley. Din căsătoria sa cu Jessie Ann Stevens au rezultat trei copii. Hopkins a murit în ziua de 16 mai 1947.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

Coxartroza, simptomeCoxartroza, simptome
03.04.2019

Coxartroza este o afecţiune care se caracterizează prin dureri la nivelul şoldului. Este o afecţiune cronică, care apare în urma degra [ ... ]

Sindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modernSindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern
03.04.2019

Sindromul de intestin iritabil este una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern. Statisticile arată că acesta afecteaz [ ... ]

Despre pietre la rinichiDespre pietre la rinichi
02.04.2019

Una dintre cele mai dureroase afectiuni este reprezentata de pietrele la rinichi, care pe atat de deranjanta esti si atat de raspandita pest [ ... ]

Sfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelorSfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelor
02.04.2019

Sfecla roșie ocupă un loc bine meritat pe lista alimentelor permise în orice dietă sănătoasă. Leguma este bogată în substanțe nutr [ ... ]

Cinci exerciții pentru o talie subțireCinci exerciții pentru o talie subțire
01.04.2019

Pentru a ne menține silueta este nevoie de o alimentație echilibrată, însă nu este de ajuns, aceasta ar trebui asociată cu un program  [ ... ]

Sindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor perifericeSindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor periferice
01.04.2019

Sindromul Raynaud reprezintă o afecțiune a arterelor periferice caracterizată prin modificarea succesivă a culorii degetelor mâinii și [ ... ]

Alte articole...
2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment