Genghis-Han (circa 1162-1227), marele cuceritor mongol, s-a născut în jurul anului 1162. Tatăl lui, un neînsemnat şef de trib mongol, i-a dat copilului său numele de Temujin, aşa cum îl chemase pe un alt şef de trib pe care-l învinsese.
Când Temujin a împlinit nouă ani, tatăl lui a fost ucis de membrii unei formaţiuni rivale şi, timp de câţiva ani, membrii supravieţuitori ai familiei sale au dus o viaţă plină de pericole şi privaţiuni. Era un început prea puţin promiţător, dar Temujin avea să treacă prin situaţii şi mai grele. În tinereţe a fost capturat în timpul unei incursiuni de către un trib vrăjmaş. Ca să nu evadeze, i s-a pus un jug de lemn în jurul gâtului. De la această situaţie disperată, de prizonier analfabet într-o ţară primitivă şi săracă, Temujin avea să ajungă cel mai puternic om din lume.
Ascensiunea lui a început în momentul în care a reuşit să evadeze din tabăra inamicilor săi. S-a aliat cu Toghril, un prieten al tatălui său şi şef al unuia dintre triburile înrudite care îşi avea tabăra în regiune. Au urmat mulţi ani de războaie sângeroase între diferitele triburi mongole, în cursul cărora Temujin şi-a croit treptat calea spre vârf, datorită remarcabilelor sale virtuţi militare.
Mongolii erau de multă vreme renumiţi pentru calităţile lor de călăreţi şi de războinici aprigi. De-a lungul istoriei, ei au întreprins raiduri sporadice în nordul Chinei. Totuşi, înainte de ascensiunea lui Temujin, diferitele triburi obişnuiau să-şi consume cea mai mare parte a energiei războindu-se între ele. Printr-o combinaţie de bravură militară, diplomaţie, cruzime şi capacitate organizatorică, Temujin a reuşit să unească toate aceste triburi sub comanda sa şi în 1206 o adunare a şefilor de trib mongoli l-a proclamat Genghis-Han, sau „împăratul universal".
Formidabila maşină militară pe care Genghis-Han a reuşit s-o asambleze a fost îndreptată spre exterior, respectiv spre naţiunile învecinate. Mai întâi a atacat statul Hsi Hsia din nord-vestul Chinei şi Imperiul Chin din nordul Chinei. În timp ce se desfăşurau aceste bătălii, s-a iscat o dispută între Genghis-Han şi Hwarezm Şah Mahomed, stăpânul unui imperiu ce se întindea peste Persia şi Asia Centrală.
În 1219, Genghis-Han a lansat un atac împotriva lui Hwarezm Şah. Asia Centrală şi Persia au fost înfrânte, iar imperiul lui Hwarezm Şah distrus în întregime. În vreme ce alte armate mongole atacau Rusia, Genghis-Han a făcut o incursiune în Afghanistan şi nordul Indiei. El s-a întors în Mongolia în 1225 şi a murit acolo doi ani mai târziu.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, Genghis-Han l-a desemnat ca succesor pe cel de-al treilea fiu al său, Ogadai. A fost o alegere înţeleaptă, căci Ogadai a devenit la rândul său un general strălucit. Sub conducerea lui, armatele mongole au continuat să avanseze în China, au înfrânt complet Rusia şi au înaintat în Europa. În 1241, câteva armate poloneze, germane şi ungare au fost puse pe fugă de către mongoli, care au ajuns până dincolo de Budapesta. În acelaşi an însă, Ogadai a murit, iar armatele mongole s-au retras din Europa, fară să mai revină niciodată acolo.
Seria de cuceriri a fost întreruptă o bună bucată de vreme din cauza certurilor pentru succesiune dintre şefii de trib. Totuşi, sub conducerea următorilor doi hani (nepoţii lui Genghis, Mangu Han şi Kublai Han), înaintarea mongolilor în Asia a fost reluată. În 1279, când Kublai Han a desăvârşit cucerirea Chinei, mongolii stăpâneau cel mai mare imperiu pe uscat consemnat vreodată în istorie. Domeniile lor cuprindeau China, Rusia şi Asia Centrală, pe lângă Persia şi cea mai mare parte din Asia de Sud-Est. Armatele mongole au întreprins raiduri din Polonia până în nordul Indiei, iar suveranitatea lui Kublai Han a fost recunoscută în Coreea, Tibet şi părţi din Asia de Sud-Est.
În condiţiile unor mijloace primitive de transport, un imperiu de asemenea dimensiuni nu putea fi menţinut mult timp, aşa încît curând imperiul mongol s-a divizat. Dar supremaţia mongolă s-a păstrat în majoritatea statelor care au rezultat în urma acestei divizări. Mongolii au fost expulzaţi din cea mai mare parte a Chinei în 1368. În Rusia însă, stăpânirea lor a durat mult mai mult.
Hoarda de Aur, numele dat îndeobşte regatului mongol înfiinţat în Rusia de către nepotul lui Genghis-Han, Batu, a rezistat până în secolul al XVI-lea, iar hanatul Crimeii a supravieţuit până în 1783. Alţi fii sau nepoţi ai lui Genghis-Han au întemeiat dinastii care au stăpânit în Asia Centrală şi Persia. Ambele regiuni au fost cucerite în secolul al XlV-lea de către Timur (Tamerlan), care era de origine mongolă şi pretindea că se trage din Genghis-Han.
Dinastia lui Tamerlan a luat sfârşit în secolul al XV-lea. Totuşi, nici acesta n-a reprezentat sfârşitul cuceririlor şi stăpânirii mongole. Stră-strănepotul lui Genghis, Baber, a invadat India, unde a întemeiat dinastia Mogul (Mongol). Conducătorii din această dinastie, care au cucerit până la urmă aproape toată India, au rămas la putere până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.
De-a lungul istoriei, a existat un şir de oameni - de nebuni, dacă vreţi - care şi-au propus să cucerească lumea şi au repurtat succese considerabile în tentativele lor. Cei mai remarcabili dintre aceşti împătimiţi ai puterii au fost Alexandru cel Mare, Genghis-Han, Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler. Dar se poate oare să-i dăm importanţă mai mare unui astfel de om decât unui creier luminat care a revoluţionat lumea? Oare, în ultimă instanţă, ideile nu sunt mai însemnate decât armatele? Sunt întru totul de acord că, pe termen lung, condeiul este mai puternic decât sabia.
Totuşi, trebuie să ţinem seama şi de influenţele pe termen scurt. Fiecare dintre aceşti patru bărbaţi a stăpânit teritorii şi populaţii uriaşe, a exercitat o înrâurire enormă asupra vieţii contemporanilor săi, astfel încît nu pot fi „expediaţi" pur şi simplu ca nişte infractori de rând.