Hans Selye. Si conceptul de stres (1907-1982). Conceptul de stres este uşor de înţeles. Într-un singur cuvânt, el exprimă necazurile vieţii într-o lume incertă. Există sute de căi favorizante pentru instalarea stresului, care, împreună cu toate mijloacele folosite pentru combaterea efectelor lui negative, de la masaj la vitamine şi medicamente, au făcut din el un concept cotidian.

De asemenea, este un concept democratic, deoarece poate să afecteze deopotrivă şi pe cei blestemaţi de soartă, şi pe cei binecuvântaţi de ea. În plus, e abordat deschis de oricine şi poate fi considerat responsabil cel puţin parţial de aproape tot ce ni se întâmplă rău în viaţă.

Stresul este atât de popular, încît adesea se uită că, de fapt, are o foarte solidă bază ştiinţifico-medicală, că a inspirat numeroase cercetări şi că a consolidat o alianţă adesea ignorată între medicină şi psihologie. De asemenea, el este o contrapondere puternică la adresa reducţionismului extrem din cercetarea biologică şi medicală, oferind o perspectivă holistică în înţelesul bun al cuvântului. Cel care a lansat conceptul de stres este doctorul Hans Selye.

Născut pe 26 ianuarie 1907 la Viena, Hans Hugo Bruno Selye a fost fiul Mariei Felicitas Langbank şi al lui Hugo Selye, un bine cunoscut chirurg descendent dintr-o familie cu tradiţie medicală. După o instruire primară desfăşurată acasă, sub îndrumarea guvernantei, Selye a studiat la colegiul călugărilor benedictini. În 1924, el a început studiile medicale la Universitatea Germană din Praga, petrecând un an în străinătate, la universităţile din Paris şi Roma, înainte de a-şi lua diploma de medic în 1929.

Selye a continuat studiile postuniversitare în domeniul chimiei organice, obţinând doctoratul în ştiinţe în 1931. Selye a emigrat în Statele Unite şi, după ce a petrecut un an la Universitatea Johns Hopkins, s-a mutat la Universitatea McGill din Montreal, unde a ocupat un post de lector în biochimie în 1933.
Selye a făcut dese referiri la apariţia conceptului de stres, aceasta reprezentând povestea ciudată a unei descoperiri ştiinţifice care a însemnat pentru el deopotrivă dezamăgire şi revelaţie.

Prima sclipire a ideii datează din 1925, din perioada studiilor de medicină. În timpul examenelor medicale, Selye a ajuns să se întrebe de ce mulţi pacienţi sunt afectaţi de aceleaşi simptome în fazele iniţiale ale unor boli diferite. Limba încărcată, dureri generalizate, deranjament stomacal, pierdere în greutate şi alte simptome sunt caracteristice multor boli pe care profesorii le enumeră fără a le acorda nici o atenţie. Ei se concentrează mai degrabă asupra semnelor specifice unei anumite boli - inflamarea glandelor parotide la oreion, de pildă.

Deşi timp de un deceniu Selye a pierdut din vedere „sindromul senzaţiei că pur şi simplu eşti bolnav", abordând alte subiecte de studiu, el l-a redescoperit în 1935. Aflat în căutarea unui un nou hormon bovin - endocrinologia era un domeniu nou, în plină expansiune -, Selye a injectat extrase de ovare de vacă în şobolani. Acestea au provocat la animalele de laborator un set de reacţii.

Stratul exterior al cortexului glandei suprarenale s-a mărit, în timp de timusul s-a contractat, iar în stomac şi intestine au apărut ulceraţii sângerânde. Nici un alt grup de simptome asemănătoare nu mai fusese observat înainte, iar la început, crezând că a descoperit un nou hormon sexual, Selye era în al nouălea cer.

Dar entuziasmul nu a durat mult. Injectarea unei varietăţi de extracte organice - de la placentă până la splină şi rinichi - a produs acelaşi set de simptome. Speranţa lui de a fi găsit un nou hormon s-a spulberat, iar Selye a fost disperat, după cum a scris el însuşi, până când „ochii mi-au căzut pe o sticlă de formalină care se afla întâmplător pe raft, în faţa mea."

Această otravă folosită pentru prezervarea ţesuturilor a fost următoarea substanţă injectată în animalele lui de laborator. Se părea că orice substanţă toxică duce la acelaşi set de reacţii. „Nu cred că am fost vreodată în viaţă mai dezamăgit. Visurile mele de a descoperi un nou hormon se spulberaseră brusc."

Apoi l-a străfulgerat o amintire din studenţie. Şi-a amintit de primele simptome produse de foarte multe boli infecţioase. El a recunoscut ceva similar la şobolanii lui cu suprarenala mărită, cu timus stafidit şi cu ulceraţii sângerânde. De asemenea, şi-a adus aminte că tratamentele pentru diverse boli sunt în esenţă aceleaşi: pacienţii sunt sfătuiţi să se odihnească, să consume alimente simple şi să se ferească de frig.

„Dacă am putea demonstra că organismul are un tipar de reacţie nonspecific", scrie Selye, „cu care poate să facă faţă afecţiunilor cauzate de o diversitate de potenţiali agenţi patogeni, acest răspuns defensiv ar trebui să fie supus unei analize strict obiective, ştiinţifice." Aşa s-a născut conceptul de stres.

Prima lucrare a lui Selye pe tema stresului a fost publicată în 1936, în Nature, sub forma unei scrisori către redacţie. Curând, el dezvolta ideea de Sindrom al Adaptării Generale (G.A.S.), care conţinea reacţia la stres în trei etape. Primul stadiu al stresului, reacţia de alarmă, era urmat de un stadiu de rezistenţă şi, în sfârşit, de faza de epuizare. Termenii nu aveau menirea să impresioneze, ci mai degrabă erau asociaţi cu modul în care corpul eliberează hormonii corticali disponibili, reface rezerva şi apoi îi epuizează.

Iniţial, Selye a considerat reacţiile de stres ca fiind pur hormonale. Ulterior a fost descoperită importanţa ce revine glandei pituitare, care este ataşată de hipotalamusul din creier, în apariţia stresului. La ora actuală se presupune că secreţia de neurohormoni e controlată de neurotransmiţători, care, la rândul lor, reglează eliberarea de secreţii ale neurohormonilor (ACTH - hormon adrenocorticorofin), care declanşează reacţia de stres. Ca orice aspect legat de creier, întreaga chimie a stresului impune clarificări ulterioare.

Teoria stresului nu a fost imediat acceptată. Conceptul avea să fie respins de eminentul Walter B. Cannon, care promovase conceptul modern de homeostază, ceea ce l-a determinat pe Selye să declare ulterior: „Puţini din cercetătorii recunoscuţi şi experimentaţi, în judecata cărora mă puteam încrede, erau de acord cu viziunea mea şi, la urma urmei, nu e o îngâmfare ca un începător să îi contrazică? Poate că aveam o concepţie greşită. Oare nu-mi pierdeam timpul?"

Totuşi, Selye a beneficiat de sprijinul lui Sir Frederick Banting, canadianul pionier în utilizarea insulinei pentru diabet, care i-a asigurat o mică bursă de cercetare. Deşi rezistenţa la conceptul de stres a continuat câţiva ani, monografia din 1950 a lui Selye numită Stress reuşea să furnizeze o mulţime impresionantă de dovezi experimentale. Selye a început să publice o lucrare anuală dedicată stresului, iar noile descoperiri din endocrinologie aveau tendinţa de a-i confirma teoria.

În urma cercetărilor întreprinse de el şi de alţii, Selye a ajuns în cele din urmă să identifice o componentă a stresului într-un mare număr de afecţiuni: bolile cardiovasculare şi cele legate în vreun fel de inimă; bolile inflamatorii, inclusiv reacţiile alergice; şi chiar şi bolile infecţioase, cum ar fi banala răceală.

Afecţiunile psihosomatice de diverse tipuri, de la problemele digestive la disfuncţiile sexuale, au adesea legătură cu stresul. În 1975, Selye putea susţine că există 110000 publicaţii asupra stresului, iar el a scris peste 30 de cărţi şi 1500 de articole.

Selye a elaborat şi lucrări de popularizare ştiinţifică, în afara celor de ţinută academică. Stresul vieţii, apărută pentru prima oară în 1956, avea să devină o carte clasică a genului; peste câţiva ani, Seyle publica Stres fără suferinţă. Conştient de importanţa exprimării eului şi a creativităţii, Selye a scris despre meditaţia transcendentală şi Hare Krishna. Toate lucrările lui poartă pecetea didacticismului.

El le spune oamenilor cum să doarmă şi să ia viaţa aşa cum e. Ba mai mult, a scris un manual de instrucţiuni pentru oamenii de ştiinţă, De la vis la descoperire, în care le dădea lecţii de genul: „Cum să te comporţi", „Cum să gândeşti" şi „Cum să munceşti". Selye a îmbrăţişat un punct de vedere anacronic asupra „cauzalităţii ca scop" şi era de acord cu colegul său vienez Konrad Lorenz asupra „teleonomiei deliberate care menţine speciile". Asemenea formulări şi-au găsit, atunci ca şi acum, foarte puţină susţinere în lumea ştiinţei.

Deşi consolidat, conceptul de stres a fost atacat în ultimii ani din mai multe direcţii. În prezent, cercetătorii disting uneori un stres social, fiziologic şi psihologic, iar conceptul mai nou de „culme" a devenit important. Referindu-se la marea sensibilitate a sistemului hormonal la stimulii emoţionali, cercetătorul stresului Richard S.

Lazarus şi alţii au contestat ideea că stresul are loc ca o reacţie prin excelenţă nonspecifică la un factor de stres. Astfel, o senzaţie de frig nu induce acelaşi stres ca aceea neplăcută de frig. Dar este de fapt o chestiune de nuanţă, reflectând interesul acordat de psihologi termenului şi importanţei crescânde a diverselor tipuri de abordare a stresului.

Om de ştiinţă energic, care a trecut prin viaţă demn şi neîncovoiat, Selye, vorbitor a zece limbi, a fost profesor şi director la Institutul de Medicină şi Chirurgie Experimentală al Universităţii din Montreal din 1945 şi până la pensionarea sa, în 1977. El a fost şi preşedinte al Institutului Internaţional al Stresului, fondat chiar de el în 1976. Selye s-a căsătorit cu Frances Rebecca Love în 1930, cu Gabrielle Grant în 1949 şi cu cea de-a treia soţie, Louise Drevet, în 1978.

Absorbit de munca sa şi insuportabil pentru cei din jur, după cum rezultă din fragmentele de jurnal din autobiografia sa, Stresul vieţii mele, Selye avea senzaţia că puţini oameni de ştiinţă „[petrec] destul timp cu familia sau se interesează de problemele politice pe cât ar trebui să o facă un bun cetăţean".

Ca mulţi cercetători ai stresului care i-au urmat, şi el era pătruns de o compasiune abstractă, dar sinceră: „După părerea mea", scria el, „cele mai înalte calităţi ale omului sunt o atitudine caldă faţă de semenii săi şi în special compasiunea faţă de toţi cei care suferă de boli, sărăcie sau opresiune". Hans Selye a murit pe 16 octombrie 1982.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

Coxartroza, simptomeCoxartroza, simptome
03.04.2019

Coxartroza este o afecţiune care se caracterizează prin dureri la nivelul şoldului. Este o afecţiune cronică, care apare în urma degra [ ... ]

Sindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modernSindromul de intestin iritabil, una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern
03.04.2019

Sindromul de intestin iritabil este una dintre cele mai răspândite disfuncții ale omului modern. Statisticile arată că acesta afecteaz [ ... ]

Despre pietre la rinichiDespre pietre la rinichi
02.04.2019

Una dintre cele mai dureroase afectiuni este reprezentata de pietrele la rinichi, care pe atat de deranjanta esti si atat de raspandita pest [ ... ]

Sfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelorSfecla roșie, o legumă importantă în lista alimentelor
02.04.2019

Sfecla roșie ocupă un loc bine meritat pe lista alimentelor permise în orice dietă sănătoasă. Leguma este bogată în substanțe nutr [ ... ]

Cinci exerciții pentru o talie subțireCinci exerciții pentru o talie subțire
01.04.2019

Pentru a ne menține silueta este nevoie de o alimentație echilibrată, însă nu este de ajuns, aceasta ar trebui asociată cu un program  [ ... ]

Sindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor perifericeSindromul Raynaud, o afecțiune a arterelor periferice
01.04.2019

Sindromul Raynaud reprezintă o afecțiune a arterelor periferice caracterizată prin modificarea succesivă a culorii degetelor mâinii și [ ... ]

Alte articole...
2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment