Eforturile oamenilor de ştiinţă de a construi o bombă atomică în timpul celui de-al doilea război mondial au fost coordonate de fizicianul teoretician american J. Robert Oppenheimer. Gerlad Holton scria: „Este unanim acceptată ideea că nimeni altul nu ar fi putut conduce un grup atât de mare de oameni de ştiinţă, mulţi dintre ei veleitari, ca acela adunat la Los Alamos, în condiţiile dificile ale războiului".

Ulterior, Oppenheimer avea să devină un influent purtător de cuvânt al comunităţii ştiinţifice internaţionale, dar în anii '50 vocea lui n-a mai avut nici un răsunet în guvernul american. El s-a opus cursei înarmărilor care s-a declanşat împotriva Uniunii Sovietice şi nu a fost de acord cu construirea bombei cu hidrogen.

La primul test al bombei atomice din iulie 1945, Oppenheimer a rostit cuvintele care aveau să devină celebre: „Ştiam că lumea nu va mai fi aceeaşi" şi a recitat din Mahabharata*: „Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor". Cariera lui este o sugestivă ilustrare a interacţiunilor între ştiinţă, tehnologie şi obiectivele puterii politice.

Născut pe 22 aprilie 1904 în New York City, J. Robert Oppenheimer a fost fiul cel mai mare al lui Julius Oppenheimer şi al lui Ellie Friedman. Imigrant evreu sosit din Germania în Statele Unite în 1888, Julius era un prosper om de afaceri, iar soţia, de meserie profesoară, se mai îndeletnicea şi cu pictura. Robert Oppenheimer a avut parte de o copilărie privilegiată, învăţând la Ethical Culture School din Manhattan.

Ca mulţi alţi copii dotaţi, el se simţea mult mai bine în compania oamenilor maturi decât a celor de vârsta lui, iar la 12 ani a fost primit în Societatea Mineralogică din New York, care, judecind după scrisorile lui, presupusese că este adult. Avea o memorie prodigioasă şi a învăţat mai multe limbi străine în liceu, pe care l-a absolvit cu note maxime în 1921.

La Universitatea Harvard, la care a fost acceptat în ciuda unui puternic curent antisemit, Openheimer a ales iniţial chimia drept materie principală, dar apoi, sub influenţa lui Percy Bridgman, a manifestat interes faţă de fizică şi şi-a luat licenţa în 1925, samma cum laude. Oppenheimer a primit o bursă de studii la Laboratorul Cavendish din Cambridge, dar şederea lui în Anglia s-a dovedit nefastă, fiind marcată de o pronunţată instabilitate emoţională. Totuşi, a aflat acolo că nu are stofă de fizician experimentator, drept care s-a orientat spre fizica teoretică.

În 1926 s-a mutat la Universitatea Gottingen, unde i-a întâlnit pe câţiva dintre marii fizicieni care au dat formă mecanicii cuantice: Max Born, Werner Heisenberg şi Wolfgang Pauli. În 1927, după ce şi-a luat doctoratul, Oppenheimer a rămas în Europa, devenind unul dintre primii fizicieni care au aplicat teoria cuantică în electrodinamică. Cea mai importantă lucrare a lui, scrisă împreună cu Max Born, a stat la baza unei teorii asupra comportamentului molecular, care avea să fie numită aproximaţia Born-Oppenheimer. Este interesant de remarcat faptul că Born l-a găsit pe tânărul Oppenheimer foarte arogant şi antipatic.

La întoarcerea în Statele Unite, în 1929, Oppenheimer avea reputaţia de a fi autoritatea supremă americană în materie de mecanică cuantică. A primit posturi de profesor atât la University of California, Berkeley, cât şi la California Institute of Technology din Pasadena. A devenit un excelent profesor, care a atras foarte mulţi studenţi şi fizicieni la studii postdoctorale. După cum afirmă prietenul său, Hans Bethe, „Oppenheimer a creat cea mai mare şcoală de fizică teoretică existentă vreodată în Statele Unite".

A cumpărat o fermă în New Mexico, preocupat să-şi cultive imaginea unui tip căruia îi place viaţa în aer liber, ca o compensaţie pentru uşoara debilitate din copilărie. În anii '30, contribuţiile ştiinţifice ale lui Oppenheimer s-au concretizat în lucrări importante asupra teoriei pozitronului, prima „antiparticulă" - opusul elecronului, anticipat în 1930 de PAUL DIRAC [77] şi descoperit experimental în 1932. În general, Oppenheimer s-a dovedit capabil să stabilească relaţii între fizicienii teoreticieni şi experimentatori, fapt care îi va servi în ceea ce avea să devină principala înfăptuire a vieţii lui.

După declanşarea celui de-al doilea război mondial în Europa, s-a luat în considerare ideea construirii unei bombe cu fisiune; lucrurile s-au precipitat o dată cu intrarea în război a Statelor Unite, la sfârşitul lui 1941. La acea vreme, Oppenheimer începuse deja să cerceteze fizica nucleară, iar una din primele lui realizări a fost evaluarea cantităţii de uraniu U-235 necesar pentru construirea unei bombe atomice.

Spre sfârşitul lui 1942, Oppenheimer a devenit directorul noilor instalaţii de cercetare de la Los Alamos, laboratorul ultrasecret asociat cu Oficiul pentru Cercetări şi Dezvoltare Ştiinţifică, în care a fost proiectată şi construită prima bombă atomică. Oppenheimer a câştigat încrederea oamenilor de ştiinţă, dintre care mulţi erau imigranţi din Europa, iar capacitatea lui de a extrage rezultate practice din teorie i-a impresionat pe militarii americani.

Deşi nu avea experienţă administrativă, s-a dovedit că era înzestrat cu reale calităţi de organizator şi că ştia să coordoneze foarte eficient cooperarea cu universităţile. Cunoscut sub numele de cod de Mr. Bradley, el a dirijat activitatea a circa 4500 de oameni. Guvernul avea să-i reproşeze un singur neajuns: până la izbucnirea războiului, Oppenheimer se considerase un pacifist.

Pe 16 iulie 1945, la ora 05:29, a fost detonată în deşertul din New Mexico prima bombă atomică, denumită Fat Man, care a topit nisipul şi a creat un crater gigantic. Oppenheimer a făcut parte dintr-un comitet de patru oameni de ştiinţă care au recomandat utilizarea bombei în Japonia, decizie pe care ulterior a regretat-o. Pe 6 august 1945, Statele Unite au lansat o bombă atomică la Hiroshima şi peste trei zile o a doua, la Nagasaki. În ziua de 10 august, războiul s-a terminat cu capitularea necondiţionată a Japoniei. Bombele atomice au ucis în 1945 140 000 de oameni, cărora li s-au adăugat alţi 60 000 în următorii cinci ani, ca urmare a efectelor pe termen lung ale radiaţiilor.

În 1946, Oppenheimer a primit de la Harry S. Truman Medalia Prezidenţială pentru Merit. O vreme, Oppenheimer a fost un important factor de decizie în ştiinţa americană şi, scrie sociologul Philip Reiff, „a devenit un simbol al noului statut al ştiinţei în societatea americană". Figura lui plăcută a înlocuit-o în conştiinţa publicului pe aceea a lui Einstein în calitate de „geniu ştiinţific".

Dar Oppenheimer s-a opus continuării construirii de bombe atomice, iar într-o întrevedere cu preşedintele Truman i-a spus acestuia „am mâinile pătate cu sânge!" Afirmaţia i-a atras din partea preşedintelui porecla de „savant plângăcios". Se pare că Truman ar fi adăugat: „Nu vreau să-l mai văd niciodată pe nebunul ăla. Nu el a aruncat bomba, ci eu. Atâta văicăreală îmi face greaţă".

În 1947, Oppenheimer a fost numit director al Institutului de Studii Avansate de la Princeton, New Jersey, şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii. În calitatea sa de preşedinte al grupului de consilieri al Comisiei pentru Energie Atomică, între 1947 şi 1952, Oppenheimer a intrat în conflict cu adepţii înarmării atomice progresive a Statelor Unite. Nu i-a plăcut stilul tot mai paranoid de guvernare a Statelor Unite şi a militat pentru o politică deschisă în locul celei secrete promovate de factorii de decizie.

Oppenheimer era adeptul utilizării paşnice a energiei nucleare şi al reducerii cheltuielilor pentru înarmare, având idei în mare parte identice cu cele ale lui Niels Bohr şi ale multor fizicieni europeni. Din cauza atitudinii sale critice, Oppenheimer a intrat în conflict cu militarii. Spre deosebire de prietenul şi colegul său de la Princeton, John Von Neumann, care cultiva generalii, Oppenheimer îi trata cu dispreţ, astfel că şi-a făcut mulţi duşmani printre ei.

Ca urmare a atitudinii lui antimilitariste, guvernul a trecut la represalii. Astfel, Oppenheimer a fost acuzat de lipsă de loialitate, iar în interiorul Comisiei pentru Energia Atomică (AEC) s-a montat o campanie împotriva lui. În 1953, AEC i-a suspendat accesul la secretele de stat, manevră care va avea drept consecinţă şi pierderea funcţiei de consilier. La o audiere din 1954, el a fost susţinut de un număr mare de colegi, oameni de ştiinţă, care au depus mărturie pentru integritatea şi loialitatea lui, dar a existat şi o excepţie importantă: Edward Teller. În plus, în nebunia anticomunistă a anilor '50, Oppenheimer nu a putut spulbera bănuielile provocate de simpatiile sale de stânga din perioada în care a funcţionat ca profesor universitar.

Pe lângă pierderea accesului la secrete, el a fost pus la stâlpul infamiei în presă. Şi-a apărat cât a putut de bine numele în conferinţe şi cărţi, între care amintim Ştiinţa şi înţelegerea comună, publicată în 1954, şi O minte deschisă, din 1955. A continuat să predea la Princeton, deşi a încetat să mai efectueze cercetări independente. A beneficiat de un fel de reabilitare politică în 1963, când a primit Premiul Enrico Fermi pentru Ştiinţă.

De-a lungul întregii sale vieţi, Oppenheimer a manifestat interes faţă de foarte multe lucruri în afara fizicii. Unul dintre acestea a fost psihanaliza. A studiat şi sanscrita şi greaca veche, iar simpatiile lui de stânga erau destul de serioase, însă deloc neobişnuite în anii '30. Soţia lui, Katherine Puening Harrison, cu care s-a căsătorit în 1940, era văduva unui comunist omorât în Războiul Civil din Spania. Doar în lumea paranoidă a anilor '50 această poziţie i-a creat probleme.

O trăsătură notabilă a lui Oppenheimer era generozitatea. A dat multe petreceri pentru studenţi şi le-a oferit mese îmbelşugate la restaurante. Oppenheimer era foarte popular printre studenţi, astfel că mulţi au împrumutat de la el manierele, accentul şi fumatul din pipă. Acesta din urmă i-a fost fatal. În 1966 i s-a pus diagnosticul de cancer laringian. A murit pe 18 februarie 1967.