Numele lui Jean-Baptiste Lamarck a fost mult timp asociat cu teoria potrivit căreia trăsăturile dobândite pot fi moştenite. De pildă, e posibil ca un violonist să le transmită copiilor dexteritatea manuală dobândită de el prin ani de exerciţiu. Această teorie a fost discreditată de mult timp, iar reputaţia lui Lamarck a avut de suferit, mai ales în Statele Unite şi Anglia.
Abia recent cărţile de biologie au început să aprecieze corect contribuţiile lui ştiinţifice. Lamarck, care a murit orb şi sărac, este de fapt una dintre marile personalităţi din istoria biologiei. El rămâne fondatorul acestei ştiinţe, în ciuda antipatiei lui Charles Darwin şi a asocierii numelui său cu substratul ideologic al teoriilor lui.
Respingând ideea de specii fixe, imuabile, Lamarck a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii evoluţioniste, el fiind o autoritate incontestabilă pentru geologul Charles Lyell. „Este de dorit", scrie Loren Eiseley, în „Secolul lui Darwin”, pentru a echilibra balanţa, „ca Darwin şi Huxley... să fi fost puţin mai generoşi cu un bătrân ale cărui oase s-au pierdut în cimitirele pentru săraci ale Parisului".
Jean-Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck s-a născut pe 1 august 1744 în Byzantine-le-Petit, un conac de pe Somme, tatăl lui fiind stăpânul domeniului. Prin 1755, la 11 ani, a fost trimis la şcoala iezuită, pentru a îmbrăţişa cariera de preot. Dar el a preferat aventura. La 16 ani, s-a înrolat în armată la Bergen-op-Zoom, a luptat în Războiul de 7 ani, în care se pare că s-a achitat bine de îndatoriri, primind şi o distincţie pentru vitejie. A rămas în armată şi după sfârşitul războiului, până în 1768.
Începând cu 1769, Lamarck a studiat medicina la Paris, lucrând concomitent la o bancă. Era interesat şi de noile descoperiri din chimie şi meteorologie, dar cea mai importantă activitate din prima parte a carierei lui avea să fie o clasificare a plantelor, publicată sub numele de „Flore francaise” în 1778. Lamarck a elaborat o metodă de clasificare a plantelor simplă şi foarte eficientă, ceea ce a permis identificarea lor rapidă. Cartea s-a bucurat de un succes imediat, iar Lamarck a devenit în scurt timp membru al Academiei de Ştiinţe, la vârsta de numai 35 de ani.
Cu sprijinul lui Buffon, eminenţa cenuşie a istoriei naturale, îmbătrânit, dar încă activ, Lamarck a devenit botanistul regelui Ludovic al XVI-lea şi, ulterior, în 1781, conservatorul herbarium-ului din Grădinile Regale. Această instituţie şi-a redeschis porţile după Revoluţia Franceză sub numele de Muzeu de Istorie Naturală, iar Lamarck a fost numit profesor de zoologie al instituţiei. I s-a încredinţat misiunea de a organiza colecţiile ordinelor pe care Carl Linnaeus le clasificase în „insecte” şi „viermi”.
Pentru aceste animale, Lamarck a creat un termen folosit şi în prezent, numindu-le nevertebrate. La sfârşitul secolului, el a publicat câteva cărţi care se bazau pe propriile lui cercetări, între care „Systeme des animaux sans vertebres”, în 1801, şi „Philosophie zoologique”, în 1809. Colosala lui „Histoire naturelle des animaux sans vertebres” a văzut lumina tiparului între 1815 şi 1822 şi reprezintă încununarea muncii lui.
În clasificarea nevertebratelor, Lamarck a descris numeroase specii, cu o mare precizie. Nu i-au scăpat nici implicaţiile filozofice ale taxonomiei. El a remarcat variabilitatea speciilor, precum şi caracterul unitar al fiinţelor însufleţite. Lamarck pare să fi avansat ideea că trebuie făcută o distincţie clară între organic şi anorganic. Aceste clasificări de bază i-au permis să vadă complexele lumi ale plantelor şi animalelor ca pe un tot unitar, de o diversitate tot mai mare.
Mult înaintea lui Darwin, Lamarck a recunoscut că procesul evoluţiei presupune perioade îndelungate de timp şi că noţiunea de stabilitate derivă de fapt din rata foarte mică a schimbării. În sfârşit, Lamarck a formulat patru legi care guvernează organizarea şi dezvoltarea animalelor. Acestea înglobau ideea lui de secol XVIII potrivit căreia speciile tind spre perfecţiune, există o relaţie între importanţa organului şi gradul de folosire (sau nefolosire) şi, ceea ce e cu adevărat remarcabil, animalele voi transmite urmaşilor toate schimbările structurale. In plus, Lamarck vedea dorinţa ca un principiu activ al evoluţiei.
Legile lui Lamarck s-au dovedit neviabile. Dar trebuie consemnat faptul că unele ipoteze, cum ar fi teoria sa asupra eredităţii caracteristicilor dobîndite, erau virtual inevitabile. După abandonarea ideii de imuabilitate a speciilor, era clar că adaptarea unei specii la mediul ei trebuia să fie explicată cumva. Să luăm un exemplu celebru: „cum” au căpătat girafele un gât atât de lung? Ideile lui Lamarck au ajuns doar treptat să contrazică ipoteza darwinistă a evoluţiei prin selecţie naturală şi teoria ulterioară a apariţiei speciilor prin mutaţii. Mai mult, teoria lui Lamarck putea să fie şi a fost testată.
Pentru a o combate, cercetătorii au falsificat probele - au schimbat ovarele găinilor negre şi albe, au examinat petele de pe aripile unor întregi generaţii de molii, au studiat salamandrele pătate şi fluturii de varză şi au chinuit şobolanii. Nimic nu a confirmat ideea că o caracteristică dobândită ar fi transmisibilă.
Lamarck a continuat să lucreze până la sfârşitul vieţii, deşi a căzut în dizgraţia celor mai autorizate personalităţi ştiinţifice şi a fost criticat de baronul Cuvier, care respingea ideea de transmutaţie a speciilor, fiind mai degrabă adeptul teoriei catastrofice decât al concepţiei evoluţioniste.
Deşi la bătrâneţe a orbit, „şi-a continuat munca", scrie Charles Bocquet, „cu un curaj fără egal, până la sfârşitul vieţii. A murit la Paris, neînţeles de unii, uitat de alţii". Atunci când a venit sfârşitul, pe 18 decembrie 1829, multe din hârtiile lui au fost vândute pentru a se acoperi costul înmormântării.