Chimia practică a cunoscut o dezvoltare uimitoare pe parcursul secolului al XIX-lea. Justus Liebig, unul dintre fondatorii săi şi o personalitate proeminentă în domeniu, s-a distins prin contribuţii de importanţă crucială în sfera chimiei organice, aflată în plină dezvoltare, descoperind o mulţime de compuşi precum cloroformul şi cianidele, şi realizând în celebrul său laborator mii de analize.

Industria chimică şi a coloranţilor din Germania îşi datorează succesul în mare măsură muncii lui Liebig. La jumătatea carierei sale s-a orientat către aplicaţiile chimiei în agricultură; a descoperit noi valenţe ale fertilizatorilor şi a promovat folosirea lor.

El nu a fundamentat chimia pe noi principii teoretice care, în general, se bazează pe un mare volum de observaţii şi rezultate, dar munca sa a influenţat covârşitor domenii precum fiziologia şi medicina. „Liebig nu este o persoană care lucrează în chimie", sublinia chimistul american Eben N. Horsford, „el este chimia însăşi".

Născut pe 12 mai 1803 la Darmstadt, capitala Marelui Ducat de Hessa, lângă Frankfurt, Justus Liebig a fost unul dintre cei nouă copii ai lui Johann Georg Liebig şi ai Mariei Korline Moserin Liebig. Tatăl său se ocupa cu uscarea cărnii şi prepararea diverselor produse alimentare. Prin urmare, Justus s-a familiarizat de timpuriu cu chimia practică. Deşi citea cu aviditate, spunea el mai târziu, nu era un elev prea bun în primii ani de şcoală.

Când familia sa a fost strâmtorată, în timpul unei perioade de criză de prin 1817, Justus a intrat ucenic într-o farmacie. Conform unei recente biografii, Justus ar fi inventat mai târziu legenda potrivit căreia o explozie chimică neprevăzută a pus repede capăt perioadei sale de ucenicie. In realitate, tatăl său nu a mai avut posibilitatea să plătească taxele cerute.

Întorcându-se la prăvălia tatălui său, Liebig l-a cunoscut întâmplător pe vestitul chimist Karl Wilhelm Kastner. Ca urmare, Liebig a devenit asistentul lui Kastner şi, nu după mult timp, student la universităţile din Bonn şi Erlangen. Aici precocitatea sa a fost imediat remarcată; în ceea ce îl privea, Liebig nu era impresionat de „metoda filozofică" de analiză chimică folosită în Germania - influenţată de Naturphilosophie, o teorie speculativă şi romantică despre natură.

Liebig a primit permisiunea să studieze la Paris într-o perioadă când Franţa era cea mai avansată ţară în studiul chimiei. Acolo a învăţat de la Gay-Lussac şi alţii metode noi de analiză chimică. A primit un doctorat onorific, in absentia, de la Universitatea din Erlangen în 1822, când avea numai nouăsprezece ani. La Paris l-a cunoscut pe geograful şi exploratorul Alexander von Humboldt, care l-a ajutat să obţină de la Marele Duce de Hessa un post la Universitatea din Geissen, în 1824. Liebig avea să rămână la Geissen vreme de douăzeci şi opt de ani.

În secolul al XIX-lea, marele potenţial economic al chimiei a fost recunoscut pe măsură ce materiile prime descoperite în cursul aventurilor colonialiste erau puse în slujba dezvoltării rapide a capitalismului industrial. Scoarţa pământului îşi oferea bogăţiile geologilor sub forma unei abundente de minerale - numărul lor ridicându-se astăzi la peste trei mii -care erau descoperite, clasificate şi exploatate.

Chimia, o ştiinţă nouă şi nu întru totul competentă, avea sarcina să analizeze compoziţia acestora. După întoarcerea în Germania, în 1824, Liebig a descoperit că în chimia organică se declanşase o adevărată revoluţie. Curând, el a devenit figura principală a acesteia. Când Friedrich Wohler a descoperit că rezultatele analizelor chimice asupra cianurii de argint erau identice cu cele obţinute de Liebig în cazul fulminatului de argint, fiecare dintre ei a crezut iniţial că celălalt greşise, pentru că substanţele aveau proprietăţi foarte diferite.

Dar în 1826, când şi-au comparat experimentele, nu numai că au ajuns la concluzia că ambele erau corecte, ci mai mult, au avut o intuiţie fundamentală: marea abundenţă a compuşilor chimici prezenţi pretutindeni se datorează multitudinii de combinaţii a câtorva elemente simple - oxigenul, hidrogenul, azotul şi carbonul.

Până în 1831, Liebig a conceput metode de măsurare a cantităţilor de carbon şi de hidrogen din orice compus dat. În plus, în 1834 a pus bazele teoriei radicalilor - compuşi stabili care reacţionează asemenea atomilor într-o reacţie chimică -, o simplificare fundamentală şi necesară.

Până la mijlocul anilor '30, Liebig se impusese ca o forţă redutabilă în chimia germană. El a editat o importantă revistă de chimie, Annalen der Chemie und Pharmacie şi a deţinut postul de profesor universitar, atrăgând la cursurile sale studenţi din întreaga Europă. Guvernul, conştient de valoarea tot mai mare a lucrărilor sale, a acceptat fără rezerve cererile lui Liebig de suplimentare a fondurilor.

Laboratorul său bine echipat de la Geissen a devenit o Mecca pentru tinerii chimişti, care învăţau metodele lui Liebig şi se lansau la scurt timp după aceea în cercetări originale. Liebig le ţinea studenţilor săi o serie de prelegeri pentru a-i familiariza cu teoria şi metodele sale de analiză, apoi îi îndruma către munca de laborator. Aproximativ patru sute cincizeci de chimişti şi peste trei sute de farmacişti au studiat la Geissen.

După 1838, Liebig s-a orientat tot mai mult către ceea ce numim azi biochimie şi chimie aplicată în agricultură. Lucrarea sa Chimia organică şi aplicaţiile sale în agricultură şi fiziologie, publicată în 1840, s-a impus curând pe plan internaţional şi a fost tradusă în numeroase limbi. Liebig a contestat vehement teoria humusului, potrivit căreia solul era văzut nu ca un element nutritiv, ci ca un stimulent pentru plante care absorbeau şi transformau carbonul în mineralele aflate în sol. Lucrurile stau exact invers. Analizele lui Liebig au demonstrat că plantele, prin intermediul reacţiilor chimice, de fapt extrag minerale din sol.

Pe lângă sfaturile date fermierilor de a înapoia solului resturile animale şi umane ca îngrăşământ, Liebig a făcut în continuare studii asupra fertilizatorilor chimici conţinând potasiu şi fosfor. Iniţial, el a obţinut rezultate foarte slabe deoarece a folosit compuşi insolubili şi, la un moment dat, a patentat un fertilizator impropriu, care s-a vândut în Germania şi Marea Britanic Totuşi, când nutrienţii au fost puşi în formă solubilă, performanţele s-au îmbunătăţit radical, iar industria germană de îngrăşăminte s-a dezvoltat enorm.

„Dacă o să conving fermierul de importanţa principiilor nutriţiei plantelor, fertilităţii solului şi de cauzele sărăcirii solului", scria Liebing, „voi considera că mi-am îndeplinit una din sarcinile vieţii mele." Influenţa lui Liebig s-a extins mult dincolo de graniţele chimiei organice şi ale aplicaţiilor în agricultură.

El a fost o bine cunoscută figură publică a timpului său - în cele din urmă a primit şi un titlu nobiliar - şi a scris articole pentru clasa de mijloc în ascensiune cu privire la chestiunile vieţii de fiecare zi, cum ar fi prepararea cărnii. Şi, ceea ce este mai important, munca sa a avut un impact benefic asupra medicinei. Abordând conceptul de sănătate dintr-o nouă perspectivă chimică, a contribuit în mare măsură la dezvoltarea ulterioară a medicinei în secolul al XIX-lea.

În 1852, Liebig a părăsit Universitatea din Geissen şi şi-a dedicat restul carierei activităţii didactice la Universitatea din Munchen. A înregistrat numeroase succese care nu s-au ridicat însă la înălţimea operei sale anterioare. Astăzi laboratorul din Geissen este muzeu şi o mare parte din aparatura lui Liebig figurează printre exponate. La un moment dat, marelui chimist i s-a ridicat o statuie, discutabilă ca valoare artistică, dar aceasta a fost distrusă de bombe în timpul celui de-al doilea război mondial.

Combativ şi extrem de carismatic, Liebig a stârnit o vie admiraţie în rândul studenţilor săi. Impresia pe care o făcea asupra lor era atât de profundă, încît, atunci când a preparat pentru prima oară acidul cianhidric, el a cerut câtorva studenţi să îşi întindă braţele goale. Cu toţii au acceptat fără obiecţii ca el să le aplice lichidul coroziv pe piele.

„Acesta era esprit de corps pe care el l-a indus şi l-a menţinut", scria J. B. Morrell, care citează şi alte opinii elogioase. „Ca toţi marii generali ai fiecărei epoci", afirma unul dintre studenţii săi, „Liebig a fost deopotrivă animatorul şi conducătorul batalioanelor sale, şi dacă discipolii săi l-au urmat fără şovăire, aceasta s-a datorat faptului că, mai presus de admiraţie, au simţit pentru el o profundă dragoste." Liebig a murit în ziua de 18 aprilie 1873.

RECENT

Aspecte epidemilogice ale izbucnirilor cu boli diareice acute în Republica Moldova (Nadejda Gafin, Aliona Nastas, Ion Bîrcă, Adrian Cotelea, Vasile Sofronie)
02.01.2020

În articol sunt prezentate unele aspecte epidemiologice ale izbucnirilor cu boli diareice acute (BDA) în Republica Moldova în anii 2014-2 [ ... ]

Impactul asupra sănătății și cel socioeconomic al morbidității prin varicelă în Republica Moldova (Silvia Negară, Vasile Sofronie)
02.01.2020

A fost studiată și analizată epidemilogic morbiditatea prin varicelă în Republica Moldova în perioada 1985-2017. Studiul dat este unul [ ... ]

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment