Teoria conform căreia bolile sânt provocate de microorganisme şi nu de către demoni sau miasme nu este mai veche de un secol. Avansată în perioada Renaşterii de către medicul italian Fracastorius, cel care a dat numele sifilisului, teoria contagiunii a avut susţinători de-a lungul următoarelor două secole, dar nu s-a putut impune.

Abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea situaţia a început să se schimbe, atât ca urmare a observaţiilor izolate ale medicilor, cât şi a lucrărilor sistematice ale unor personalităţi precum chirurgul britanic Joseph Lister. Dar ştiinţa bacteriologici, care s-a bucurat de un mare succes, este în general atribuită geniului lui Louis Pasteur.

Deşi studiile recente l-au readus pe Pasteur printre muritorii de rând -ca şi Freud, a fost adeseori venerat până dincolo de raţiune -, nu se poate contesta concluzia, la care se ajunsese deja în timpul vieţii sale, că bărbatul acesta se numără printre cei mai mari oameni de ştiinţă din istoria omenirii. Chimist de formaţie, Pasteur s-a ocupat de problemele practice ale fermentării în oţet, vin şi bere, după recentele descoperiri din domeniul cristalografiei. In timpul ultimei şi celei mai importante etape a carierei sale, el a studiat cauzele bolilor infecţioase la oameni şi animale şi a realizat vaccinuri împotriva antraxului şi a turbării, precum şi o serie de cercetări încununate de succes având ca obiectiv combaterea unui mare număr de boli.

Excepţionala capacitate a lui Pasteur de a formula concluzii teoretice solide pe marginea neobositelor sale experienţe a condus la inovaţii de o mare importanţă pentru medicină. în principiu, aceste inovaţii au salvat milioane de vieţi omeneşti şi au provocat schimbări profunde ale existenţei cotidiene în întreaga lume. De aceea nu e surprinzător că Pasteur a devenit o figură legendară încă din timpul vieţii şi nici faptul că astăzi, când atitudinea faţă de marile personalităţi ale ştiinţei este mai critică, realizările sale sânt supuse unei analize mai atente.

Louis Pasteur s-a născut la 27 decembrie 1822 în orăşelul Dole din estul Franţei. Tatăl lui, Joseph Pasteur, tăbăcar de meserie, a fost sergent în armata lui Napoleon şi a exercitat o mare influenţă asupra fiului său. în tinereţe, Louis a manifestat aptitudini pentru pictură - portretele care i-au supravieţuit demonstrează un talent excepţional -, dar a renunţat la ambiţiile artistice la nouăsprezece ani pentru a se dedica unei cariere ştiinţifice.

După absolvirea colegiului din'Besanţon, el şi familia sa au hotărât că ar fi bine să-şi continue studiile la Şcoala Normală Superioară din Paris, care atunci, ca şi acum, era specializată în pregătirea profesorilor de colegiu în arte şi ştiinţe. Elocvent pentru destoinicia, perfecţionismul, egocentrismul şi excentricitatea lui Pasteur este faptul că, în 1842, după ce s-a clasat pe un loc modest la examenul de admitere - inclusiv un calificativ „mediocru" la chimie -, a refuzat să se înscrie la cursuri. A mai studiat un an, a absolvit din nou examenul de admitere şi s-a înmatriculat abia după ce s-a clasat printre primii. A studiat fizica şi chimia, obţinînd diploma de profesor după ce a trecut cu bine examenul de „agregat" în 1846. în anul următor a susţinut două teze - în chimie şi în fizică.

Prima descoperire a lui Pasteur s-a produs în 1848 în sfera cristalografiei - pe atunci un domeniu cu activitate efervescentă - şi a demonstrat obstinaţia, spiritul de observaţie, precum şi aptitudinea acestuia de a formula o teorie generală. Chimiştii erau atraşi de anumite cristale, formate din tartraţi, care sânt identice din punct de vedere chimic, dar prezintă proprietăţi optice diferite, în sensul că unele refractă lumina, iar altele nu. Termenul de izomeri a fost introdus de J.J. Berzelius pentru a descrie asemenea compuşi chimici, dar cum se putea întâmpla una ca asta nu era clar. Cu ajutorul unei pensete şi al lupei şi în urma unor observaţii de durată extraordinar de precise, Pasteur a reuşit să demonstreze că cele două forme ale aceluiaşi cristal erau, în realitate, imagini în oglindă reciproce.

Conform legendei, spulberarea acestui mister l-a făcut pe Pasteur să strige Tout est trouve! („Totul a fost descoperit!"), o expresie care a devenit celebră. Pasteur şi-a dat seama că descoperise nu numai structura acidului tartric, dar şi moleculele disimetrice, o clasă de substanţe cu totul nouă. Studiul modului în care aranjamentul structurii moleculare influenţează proprietăţile unei substanţe chimice a devenit cunoscut sub denumirea de stereochimie.
In 1854, Pasteur a devenit titularul catedrei de chimie a Universităţii din Lille. Acolo şi-a îndreptat atenţia spre studiul fermentării. La îndemnul unui industriaş local care nu înţelegea de ce anumite loturi de suc de sfeclă de zahăr nu se transformau în alcool etilic, Pasteur a început să studieze problema. El a inclus în cercetările sale şi fermentarea lactică şi cea alcoolică. Cunoscută prin faptul că implica producerea alcoolului din zahăr, fermentaţia era considerată un proces chimic atât de către Justus Liebig, cât şi de alţi chimişti ai acelei perioade.

Totuşi, Pasteur a ajuns la o concluzie total diferită, anume că fermentaţia este un proces biologic care presupune multiplicarea drojdiei de bere. În 1857 a publicat un scurt articol intitulat „Memoire sur la fermentation appelee lactique" (Memoriu privind aşa-numita fermentaţie lactică), care poate fi considerat o piatră de temelie a microbiologici.

Deşi teoria lui Pasteur nu era întru totul corectă, ea s-a dovedit prodigioasă, permiţându-i să avanseze ideea că „există o categorie de fiinţe a căror respiraţie este îndeajuns de activă pentru a obţine oxigen din anumiţi compuşi care sânt ... supuşi unei descompuneri lente şi progresive". Pasteur a descoperit organismele anaerobe şi a fundamentat ştiinţific un proces care era aplicat de secole la fabricarea berii şi a vinului. în prezent, utilizarea industrială a drojdiei de bere s-a extins de la producţia de alimente şi alcool la fabricarea vitaminelor, a antibioticelor şi hormonilor.

Revenind la Paris în 1857, Pasteur a devenit director la Şcoala Normală. Studiul fermentaţiei i-a atras atenţia asupra problemei generaţiei spontanee - credinţa străveche potrivit căreia anumite forme de viaţă apar din materia neînsufleţită. Deşi părea foarte plauzibilă (viermii şi muştele apar, de exemplu, din sol), teoria a fost constant respinsă de către chimia organică, însă Pasteur a iniţiat un număr impresionant de experimente ingenioase cu scopul de a o valida. El a demonstrat că aerul atmosferic poate fi găsit întotdeauna în substanţe precum siropul de zahăr atunci când este expus la aer. De asemenea, a încălzit până la temperatura de fierbere sticle cu gât în S şi a constatat că în interior nu a apărut nici un organism -până să fie introdus aerul.

La un moment dat, Pasteur s-a dus în munţii Jura, s-a urcat pe vârful Mont Poupet, şi-a deschis sticlele acolo şi a demonstrat că astfel de regiuni neospitaliere erau relativ necontaminate. Rene Dubos scria că: „După ce Pasteur şi-a terminat treaba, nu mai exista absolut nici un motiv să se creadă că generaţia spontanee ar mai putea apărea vreodată - cel puţin în condiţii normale".

Pe parcursul unui deceniu, începând cu 1863, Louis Pasteur a exercitat o influenţă considerabilă asupra industriei franceze, iar reputaţia sa a depăşit graniţele ţării. în 1863, la solicitarea lui Napoleon al III-lea, el a început să studieze bolile vinurilor, care din motive necunoscute se transformau uneori în oţet, deveneau amare ori se alterau într-un fel oarecare. Pasteur a reuşit să demonstreze că asemenea situaţii erau provocate de descompunerea bacteriană. Deşi iniţial s-a gândit să introducă în vinuri un fel de antiseptic, Pasteur a descoperit că tratamentul termic era mai potrivit - şi într-adevăr metoda se folosea frecvent de către ţăranii din anumite regiuni ale Spaniei şi din alte părţi.

După ce Franţa a fost înfrântă de Germania în 1871, Pasteur a aplicat principii similare pentru studierea berii, un gest mai mult sau mai puţin patriotic. Procedeul de pasteurizare - încălzirea berii sau a vinului pentru un timp scurt la temperaturi cuprinse între 50 şi 60°C - a fost curînd aplicat unei mari varietăţi de alimente, în special laptelui şi produselor lactate.

Bolile viermilor de mătase au reprezentat o altă preocupare a lui Pasteur, care a reuşit să salveze industria franceză a mătăsii de la o catastrofa prin controlarea procesului de reproducere, respectiv prin eliminarea gogoşilor atinse de boală.

Prin anul 1873 Pasteur dobândise o largă recunoaştere, iar munca sa legată de bolile infecţioase din ultimii douăzeci de ani ai vieţii a fost urmărită îndeaproape de un public tot mai numeros care îi preţuia eforturile, în 1880 Pasteur a făcut prima tentativă de a crea un vaccin după izolarea organismului care provoca holera păsărilor de curte. Probabil pentru a evita concurenţa, nu a împărtăşit nimănui modul în care crease vaccinul -şi anume prin simpla slăbire a microbului atunci când era expus la aer. Pasteur a înţeles că potenţa redusă a organismului conduce la imunitatea animalelor care urma după injectarea vaccinului . Dându-şi seama că era vorba de un principiu general, Pasteur a păşit în etapa cea mai importantă şi mai eroică a carierei sale.

Iniţial, succesul repurtat cu holera găinilor 1-a determinat pe Pasteur să abordeze problema antraxului, o boală care afectează cirezile de vite şi turmele de oi şi se poate transmite şi la oameni. După o investigaţie complexă, Pasteur a detectat microbul responsabil şi a sugerat că acesta provenea de la carcasele animalelor îngropate în solul păşunilor. In 1881 Pasteur a făcut o spectaculoasă demonstraţie publică a vaccinului împotriva antraxului, pe care susţinea că-1 obţinuse dintr-un virus atenuat. El a infectat cincizeci de oi cu o cultură virulentă. Toate cele douăzeci şi cinci de animale care nu au fost inoculate au murit, în vreme ce animalele vaccinate au supravieţuit.

Experimentele lui Pasteur în domeniul abia născut al imunologiei au culminat cu celebrul său vaccin antirabic, realizat în deceniul al nouălea al secolului al XlX-lea. Din cauza simptomelor sale dramatice şi a sfârşitului letal, turbarea a fost o boală misterioasă şi înfricoşătoare. In laborator, Pasteur a reuşit să protejeze câinii injectându-le o formă atenuată de cultură. Apoi le-a inoculat o cultură de virulenţă maximă. Nu a încercat vaccinul pe oameni şi nu s-a simţit tentat să facă acest lucru până în 1885, când i-a fost adus un băieţel, Joseph Meister, care fusese muşcat de un câine turbat. Întrucât se presupunea că oricum băiatul avea să moară dacă nu era vaccinat, Pasteur a acceptat, fără tragere de inimă, să-i inoculeze băiatului un vaccin. Micul Meister a supravieţuit, iar Pasteur s-a acoperit de glorie**.

Acest ultim succes i-a permis să adune fonduri prin subscripţie publică pentru a construi institutul de medicină care astăzi îi poartă numele.

Louis Pasteur s-a căsătorit în 1849 cu Mărie Laurent, cu care a avut patru copii, dintre care doi au ajuns la maturitate. A fost un model de respectabilitate burgheză, fiind considerat o persoană patriarhală, autoritară şi lipsită de simţul umorului. în 1868, Pasteur a suferit un atac cerebral care i-a afectat pentru tot restul vieţii mersul, vorbirea şi dexteritatea. A continuat să lucreze neobosit încă un sfert de secol. A murit la 28 septembrie 1895, la St. Cloud, beneficiind de funeralii de stat ca un erou naţional. Este înmormântat alături de soţia sa într-o criptă din incinta Institutului Pasteur.

Dincolo de puterea de muncă şi memoria sa excepţională, Pasteur a îmbinat capacitatea de surprindere a detaliilor cu facultatea de generalizare. Această calitate - evidenţiată de amploarea şi limpezimea scrierilor sale - este împărtăşită de Pasteur cu Isaac Newton, Albert Einstein, Niels Bohr, Charles Darwin şi Sigmund Freud. Asemenea unora dintre aceste personalităţi, putea să fie nedrept şi contradictoriu. S-a lăsat angrenat în controverse mărunte cu Claude Bernard şi a fost un patriot pios şi un catolic devotat care a refuzat să ia în considerare darwinismul. Dar aceste scăderi pălesc faţă de ceea ce Jacques Nicolle numeşte „talentul său remarcabil de a face observaţii întâmplătoare care deschideau subiect după subiect pentru lucrătorii de mai târziu, aşa cum un fluviu irigă mari porţiuni dintr-un teritoriu fără să se abată de la calea sa către ocean".

Realitatea e că, asemenea altor mari savanţi a căror operă a fost intens studiată, Pasteur nu s-a ridicat la înălţimea aprecierilor făcute de primii săi biografi. Recent, într-o lucrare excepţională, istoricul şi biograful Gerald L. Geison a demonstrat pe bază de documente că vaccinul împotriva antraxului descoperit de Pasteur nu se baza pe atenuare, aşa cum susţinea el, ci pe o tehnică aplicată de un rival; şi înşelăciuni similare au existat şi în privinţa vaccinului antirabic.

Recunoscând că „activitatea ştiinţifică a lui Pasteur a avut o importanţă enormă şi că unele dintre principiile sale continuă să ne călăuzească şi astăzi", Geison a încercat să atenueze unele exagerări perpetuate de făuritorii legendei pasteuriene. „Imaginea aceea a fost creată într-un context care şi-a pierdut pentru noi o mare parte din semnificaţie - un context în care biografiile de eroi erau folosite pentru a transmite adevăruri morale larg acceptate şi în care ştiinţa era considerată ca un ansamblu de cunoştinţe utile şi «pozitive». Chiar şi într-o perioadă în care avem nevoie de eroi, nu este cazul să mai acceptăm o imagine supradimensionată."

* Edward Jener (1749-1823) a elaborat o metodă de inoculare împotriva variolei, dar nu şi-a dat seama cum funcţiona acea metodă.
** Meister a devenit ulterior portar la Institutul Pasteur. In 1940, conform relatării lui Rene Dubos, el a preferat să se sinucidă decît să se supună ordinului germanilor invadatori de a deschide cavoul special al lui Pasteur.