Celebru general şi împărat francez, Napoleon I (1769-1821) s-a născut la Ajaccio, Corsica, în 1769. Numele său originar a fost Napoleone Buonaparte. La naşterea lui, Franţa stăpânea doar de cincisprezece luni Corsica, iar în anii adolescenţei, Napoleon a fost un naţionalist corsican convins, animat de cele mai puternice resentimente faţă de francezii asupritori.

Cu toate acestea, Napoleon primit o bursă regală care i-a permis să-şi facă educaţia militară la Brienne (Aube), astfel că la absolvire, în 1785, la şaisprezece ani, a devenit sublocotenent în armata franceză.

Patru ani mai târziu, a izbucnit Revoluţia franceză; în câţiva ani, noul guvern francez a intrat în război cu mai multe puteri străine. În 1793, Napoleon a avut prima ocazie de a se distinge, la asediul Toulonului (când francezii au recucerit oraşul de la britanici), unde avea comanda artileriei. (Între timp, renunţase la convingerile sale naţionaliste corsicane, considerându-se francez.) Reuşitele de la Toulon i-au adus promovarea la gradul de general de brigadă, iar în 1796 a fost desemnat comandant al armatei franceze din Italia. Acolo, în 1796 şi 1797, a obţinut o serie de victorii spectaculoase. S-a întors la Paris ca erou.

În 1798, Napoleon a condus armatele franceze de invazie în Egipt. Campania a fost un dezastru. Pe uscat, armatele lui Napoleon au repurtat, în general, victorii. Dar marina britanică, sub conducerea lordului Nelson, a distrus flota franceză, iar în 1799 Napoleon avea să-şi abandoneze armata în Egipt pentru a reveni în Franţa.

Întors în Franţa, Napoleon a constatat că publicul îşi amintea mai degrabă de succesele sale din Italia decât de dezastrul din Egipt. Profitând de popularitatea sa, la o lună după întoarcere, Napoleon ia parte la lovitura de stat de la 18 Brumar (9-10 noiembrie 1799), împreună cu abatele Sieyes şi alţii. Lovitura de stat a inaugurat un nou sistem de guvernare, Consulatul, cu Napoleon în funcţia de prim consul. Deşi s-a adoptat o constituţie elaborată, ratificată de un plebiscit, era vorba doar de o aparenţă menită să ascundă dictatura militară a lui Napoleon, care curând i-a surclasat pe ceilalţi participanţi la conspiraţie.

Astfel, ascensiunea spre putere a lui Napoleon a fost incredibil de rapidă. În august 1793, înainte de asediul Toulonului, Napoleon era un subofiţer de douăzeci şi patru de ani, total necunoscut. După mai puţin de şase ani, înainte de a împlini treizeci de ani, Napoleon va deveni conducătorul indiscutabil al Franţei - poziţie pe care avea să o păstreze peste paisprezece ani.

În perioada în care s-a aflat la putere, Napoleon a instituit schimbări majore în administrarea Franţei şi în sistemul legislativ francez. Astfel, el a reformat structura financiară şi pe cea judiciară; a creat Banca Franţei şi Universitatea Franceză; a centralizat administraţia franceză. Deşi fiecare dintre aceste schimbări a avut un impact semnificativ asupra Franţei, în unele cazuri, ele au influenţat doar în mică măsură restul lumii.

Totuşi, una din reformele lui Napoleon avea să aibă un impact mult mai puternic. E vorba de crearea codului civil francez, faimosul Cod al lui Napoleon. Acesta încorpora, în multe privinţe, idealurile Revoluţiei franceze. De exemplu, codul stipula egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. În acelaşi timp, perpetua unele legi şi obiceiuri mai vechi ale Franţei, ceea ce a făcut să fie acceptat de marele public şi de juriştii francezi. În ansamblu, codul era moderat, bine organizat şi scris cu o lăudabilă concizie şi o remarcabilă luciditate. Ca urmare, codul nu numai că a rezistat în Franţa (actualul cod civil francez este izbitor de asemănător cu Codul lui Napoleon), dar a fost adoptat, cu unele modificări, în mai multe ţări.

Napoleon s-a erijat întotdeauna în apărătorul Revoluţiei. Cu toate acestea, în 1804 el s-a proclamat împărat al Franţei. În plus, şi-a instalat trei dintre fraţi pe tronurile altor state europene. Aceste acţiuni au stârnit resentimente din partea unor republicani francezi - care considerau un asemenea comportament drept o trădare a idealurilor Revoluţiei franceze, dar singurele probleme serioase ale lui Napoleon aveau să le constituie războaiele cu străinătatea.

În 1802, Napoleon semnează la Amiens un tratat de pace cu Anglia, oferind Franţei un moment de respiro după mai bine de zece ani de război aproape continuu. Dar în anul următor, tratatul a fost încălcat, fiind urmat de o serie lungă de războaie cu Anglia şi aliatele acesteia. Deşi armatele lui Napoleon au repurtat victorii terestre, Anglia nu putea fi cucerită dacă nu i se distrugea flota.

Din nefericire pentru Napoleon, în bătălia crucială de la Trafalgar, din 1805, flota engleză a obţinut o victorie zdrobitoare; de atunci, controlul Angliei asupra mărilor nu a mai fost contestat vreodată. Deşi cea mai mare victorie a lui Napoleon (la Austerlitz, împotriva armatelor austriece şi ruseşti) a survenit la numai şase săptămâni după Trafalgar, ea nu a compensat dezastrul naval.

În 1808, Napoleon a implicat în mod prostesc Franţa într-un război lung şi lipsit de sens în Peninsula Iberică, în care armatele franceze au fost blocate ani de zile. Dar gafa decisivă a lui Napoleon a constituit-o campania din Rusia. În 1807, Napoleon se întâlnise cu ţarul, semnaseră împreună tratatul de la Tilsit şi-şi juraseră prietenie eternă. Dar alianţa s-a degradat treptat, iar în iunie 1812, Napoleon şi-a îndreptat La Grande Armee împotriva Rusiei.

Rezultatele sunt bine cunoscute. Armatele ruseşti au evitat bătăliile cu Napoleon, iar el a avansat rapid. În septembrie, Napoleon ocupase Moscova. Dar ruşii incendiaseră oraşul, distrugîndu-l în mare parte. După ce a aşteptat zadarnic cinci săptămâni în Moscova (sperând că ruşii vor cerşi pacea), Napoleon a ordonat în cele din urmă retragerea. Dar era prea târziu. Combinaţia dintre armata inamică, iarna rusească şi aprovizionarea proastă a armatei franceze s-a transformat într-un dezastru. Din Rusia nu s-a mai întors decât o zecime din La Grande Armee.

Celelalte ţări europene, cum ar fi Austria şi Prusia, au înţeles că li se oferea ocazia să scuture jugul francez. Ele şi-au unit puterile împotriva lui Napoleon, iar în bătălia de la Leipzig, din 13 octombrie 1813, acesta a suferit o nouă înfrângere zdrobitoare. Un an mai târziu a abdicat şi a fost exilat în Elba, o mică insulă de lângă coasta italiană.

În 1815, Napoleon a evadat din Elba, s-a întors în Franţa, unde a fost primit cu bucurie, şi s-a instalat din nou pe tron. Dar celelalte puteri europene au declarat război, iar la o sută de zile după revenirea sa la putere a avut loc înfrângerea de la Waterloo. După Waterloo, Napoleon a fost ţinut prizonier de britanici pe insula Sfânta Elena, amplasată undeva în Atlanticul de Sud. A murit acolo în 1821.

Cariera militară a lui Napoleon prezintă un paradox surprinzător. Geniul său în materie de manevre tactice era uluitor, iar dacă ar fi să-l judecăm numai după aceasta, l-am putea considera cel mai mare general al tuturor timpurilor. Dar în ce priveşte marea strategie, era capabil să comită cele mai penibile gafe, cum ar fi invaziile din Egipt şi Rusia. Erorile sale strategice au fost atât de flagrante, încît Napoleon nu poate fi pus pe primul loc între liderii militari.

Categoric, un criteriu al măreţiei unui general este abilitatea sa de a evita erorile generatoare de dezastre. E foarte greu să spui că ar exista generali peste valoarea lui Alexandru cel Mare, Genghis-Han sau Tamerlan, ale căror armate nu au fost învinse niciodată. După înfrângerea finală din 1815, Franţa ocupa un teritoriu mai mic în raport cu cel pe care îl avusese în 1789, la izbucnirea Revoluţiei.

Desigur, Napoleon a fost un egotist, deseori comparat cu Hitler. Dar între cei doi a existat o diferenţă esenţială. În timp ce acţiunile lui Hitler aveau la bază o ideologie hidoasă, Napoleon a fost doar un oportunist ambiţios, care nu avea nici un interes particular în a genera masacre oribile. Regimul lui Napoleon nu aminteşte nici pe departe de lagărele de concentrare naziste.

Marea faimă a lui Napoleon ne-ar putea determina să-i supraestimăm influenţa. Într-adevăr, impactul lui pe termen scurt a fost enorm, probabil mai puternic decât acela al lui Alexandru cel Mare, deşi mult mai slab comparativ cu Hitler. (S-a estimat că în timpul războaielor napoleoniene au murit cam cinci sute de mii de soldaţi francezi; în schimb, în al doilea război mondial şi-au pierdut viaţa circa opt milioane de soldaţi germani.) Conform oricărui criteriu, activităţile lui Napoleon au curmat mult mai puţine vieţi decât cele ale lui Hitler.

În ce priveşte influenţa pe termen lung, Napoleon apare mai important decât Hitler, însă este depăşit de Alexandru. Napoleon a făcut schimbări fundamentale în administraţia Franţei, dar Franţa are mai puţin de 1/70 din populaţia lumii. Se impune ca reformele administrative să fie văzute dintr-o perspectivă corectă. Ele au avut asupra francezilor luaţi individual un impact mult mai nesemnificativ în raport cu numeroasele noutăţi tehnologice din ultimele două secole.

S-a spus că era napoleoniană a favorizat stabilizarea schimbărilor instituite de Revoluţia franceză şi consolidarea cuceririlor realizate de burghezia franceză. În 1815, când a fost, în sfârşit, restaurată monarhia în Franţa, aceste modificări erau atât de încetăţenite, încît o întoarcere la structura socială din timpul vechiului regim ar fi fost de neconceput. Dar cele mai importante schimbări au survenit, totuşi, înainte de Napoleon. În 1799, când Napoleon a preluat puterea, probabil că era deja prea târziu pentru o întoarcere la status quo ante. Totuşi, Napoleon a jucat un anumit rol în răspândirea idealurilor Revoluţiei franceze în Europa, în pofida ambiţiilor sale monarhice.

Napoleon a exercitat o influenţă considerabilă, deşi indirectă, asupra istoriei Americii Latine. Invazia lui în Spania a slăbit foarte mult guvernul spaniol, astfel încît în câţiva ani acesta a pierdut controlul efectiv asupra coloniilor sale din America Latină. În acea perioadă de autonomie „de facto" au luat naştere mişcările pentru independenţă.

Dintre toate acţiunile lui Napoleon, cea care a avut probabil consecinţele cele mai importante şi pe termen lung a fost una care nu a contat prea mult în planurile sale. În 1803, el a vândut o mare suprafaţă de teren Statelor Unite. Înţelesese că posesiunile din America deveniseră dificil de apărat împotriva britanicilor şi mai avea şi nevoie de bani. Cumpărarea Louisianei, poate cel mai mare transfer paşnic de teritoriu din toată istoria, a transformat Statele Unite într-o ţară de dimensiuni aproape continentale. Este greu de spus ce ar fi devenit Statele Unite fără această achiziţie; în mod sigur, ar fi fost o ţară mult diferită de cea din zilele noastre.

Desigur, Napoleon nu este singurul răspunzător de tranzacţionarea Louisianei. Un anumit rol a jucat şi guvernul american. Dar oferta franceză ar fi fost acceptată de orice guvern american, în timp ce decizia guvernului francez de vânzare a teritoriului Louisianei s-a bazat pe judecata arbitrară a unui singur individ, Napoleon Bonaparte.