Născut în ziua de 30 octombrie 1869, Nicolae Paulescu a beneficiat de o solidă instruire liceală la Bucureşti, însuşindu-şi limbile franceză, greacă şi latină. Numeroasele şi variatele lecturi din acea vreme l-au introdus în lumea fiziologiei, a literaturii şi a artei, domenii spre care a manifestat puternice înclinaţii de-a lungul întregii sale vieţi.

Între 1888 şi 1896, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris, devenind extern, apoi intern la spitalul Hotel Dieux, condus de celebrul clinician Etienne Lancereaux, care îi va deveni mentor şi colaborator. Între 1896 şi 1901 a obţinut trei doctorate la Paris - în medicină, fiziologie şi, la Sorbona, în ştiinţe naturale -, concomitent cu efectuarea unei serii de studii în diferite domenii ale medicinei.

Cercetările sale au vizat aproape toate capitolele fiziologiei, dar principala lui preocupare a constituit-o studiul glandelor endocrine - hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul - pentru care a fost onorat de statul francez cu prestigioasa distincţie „Palmele Academice". În 1908 a publicat celebra monografie „L'hypophise du cerveau”.

În anii 1903, 1906, 1912 şi 1930 a publicat în faze succesive monumentala sinteză medicală (circa 4000 de pagini) intitulată „Traite de Medicine Lancereaux-Paulescu”. În anii primului război mondial, a redactat tot în limba franceză o altă lucrare medicală de excepţie, în trei volume, intitulată „Traite de Physiologie Medicale”.

În acest tratat au apărut pentru prima dată rezultatele sale experimentale referitoare la secreţia endocrină pancreatică. Iar dovezile în sprijinul proprietăţilor fiziologice şi farmacodinamice ale secreţiei endogene pancreatice au fost publicate în numărul din 31 august 1921 al prestigioasei reviste „Archives Internationales de Physiologie", tipărită la Liege.

Insulina este, fără îndoială, „molecula vedetă" a secolului al XX-lea. O moleculă organică intens studiată, acum foarte bine cunoscută, care s-a transformat într-un adevărat „elixir al vieţii" în 1922, când a fost introdusă în terapeutică. Acest moment a marcat salvarea a zeci de milioane de diabetici, a căror viaţă a devenit dependentă de administrarea zilnică a preţiosului hormon.

Introducerea ei în tratamentul diabetului zaharat reprezintă contribuţia biochimiştilor Collip, MacLeod, Banting şi Best, dar descoperirea aparţine lui Nicolae C. Paulescu, care, din păcate, a fost eclipsat de grupul celor patru canadieni ce au stârnit un val de entuziasm greu de imaginat în ziua de astăzi. În urma rezultatelor obţinute în primele tratamente cu insulină, lumea s-a bucurat fără să dea atenţie celui care se ascundea în spatele epocalei descoperiri, deoarece se întâmpla pentru prima dată să fie redaţi vieţii mii de pacienţi diabetici muribunzi, până atunci condamnaţi la o moarte lentă şi sigură.

În aceste circumstanţe, recunoaşterea importanţei descoperirii prin atribuirea Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1923 a fost pe deplin îndreptăţită. Numai că graba în care s-au făcut nominalizările şi mai ales superficialitatea de care a dat dovadă comitetul de decernare a Premiului Nobel din acel an au condus la cea mai gravă eroare înregistrată vreodată în istoria prestigioasei instituţii suedeze.

Premiul s-a acordat canadienilor Banting şi MacLeod, fără a se indica meritele pe care le-au avut în descoperirea insulinei. După toate probabilităţile, i s-a atribuit lui Banting activitatea experimentală desfăşurată de el împreună cu Best, activitate prezentată într-un articol publicat în februarie 1922, care rezuma, de fapt, concluziile lui Paulescu, în timp ce MacLeod a fost premiat pentru utilizarea insulinei în practica clinică, etapă în care principalul merit i-a revenit biochimistului Collip, care a reuşit pentru prima dată purificarea extractului pancreatic, facîndu-l administrabil la om.

Printr-o acţiune concertată a mass-media canadiene, atenţia comunităţii ştiinţifice a fost comutată de la adevăraţii cercetători către cei care şi-au arogat nişte merite necuvenite. Deşi încă din 1923 au existat voci care au pus sub semnul întrebării decizia comitetului Nobel din acel an, oficialităţile canadiene s-au străduit şi au reuşit să înăbuşe contestaţiile venite din partea susţinătorilor lui Collip şi Best, care se considerau şi ei îndreptăţiţi să revendice o parte din meritele marii descoperiri.

Lupta din „coşul cu crabi din Toronto" (aşa cum sugestiv a fost caracterizată relaţia dintre cei patru canadieni în perioada 1921-1923) avea să fie tranşată în favoarea lui Banting şi Best, creditaţi în anii ce-au urmat ca „descoperitorii insulinei". Această opţiune a fost determinată de pericolul contestării formulate de Paulescu, în jurul căruia s-a instituit rapid o eficientă „conspiraţie a tăcerii".

Protestele lui Paulescu, venite de undeva de la porţile Orientului, aveau să fie rapid înăbuşite, fundamentala lui contribuţie la epocala descoperire rezultând numai din prezentarea grotesc deformată de către Banting şi Best. După stingerea lui Paulescu din viaţă, în 1931, totul a intrat într-o desăvârşită uitare, întreruptă miraculos în 1969.

Redescoperirea contribuţiei fundamentale a lui Paulescu la izolarea hormonului antidiabetic pancreatic, numit ulterior insulină, a fost făcută oarecum întâmplător de către diabetologul scoţian Ian Murray care, pregătindu-se să scrie un istoric al celebrei descoperiri, a constatat cu surprindere că adevărul documentar era cu totul altul decât cel prezentat de istoriografia canadiană. El a scris patru articole prin care a reuşit să convingă comunitatea ştiinţifică internaţională că, înaintea lui Banting şi Best, Paulescu publicase lucrări de o valoare inestimabilă, în care descrisese cu lux de amănunte acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic.

În 1976, respectiv 1986, I. Pavel a scos pe piaţă două monografii care aveau să completeze „dosarul insulinei". Apoi, în 1996, la celebrarea a 75 de ani de la realizarea epocalei descoperiri, a fost adusă în prim-planul discuţiilor contribuţia excepţională a ilustrului român Nicolae C. Paulescu, a cărui lucrare „Archives Internationales de Physiologie”, publicată pe data de 31 august 1921, a reprezentat adevăratul certificat de naştere al insulinei.

Poate că ar mai trebui menţionat şi faptul că toţi membrii grupului canadian au ştiut de realizările lui Paulescu încă înainte de a-şi publica lucrările în anii 1921 şi 1923. Citirea eronată a tratatelor lui Paulescu, ale căror concluzii clare au fost grotesc deformate, a avut drept consecinţă scoaterea lui din discuţie în 1923, atunci când s-a decis acordarea Premiului Nobel pentru medicină. După o jumătate de veac, însă, această acţiune frauduloasă se va întoarce împotriva lor ca un bumerang cu acţiune întârziată, dar distrugătoare.

Din postura de „binefăcători ai omenirii", Banting şi Best au trebuit să treacă în rândul plagiatorilor lipsiţi de scrupule şi de inspiraţie. Spectaculoasa răsturnare de situaţie înregistrată în 1996, la 75 de ani de la descoperirea insulinei, demonstrează încă o dată că adevărul este o valoare imprescriptibilă. El poate fi ascuns sau temporar denaturat, dar niciodată distrus. După o absenţă de trei sferturi de veac, Paulescu revine în galeria marilor fiziologi ai lumii, cu o contribuţie ştiinţifică neegalată în acest secol: aceea a descoperirii insulinei.

În cinstea ilustrului savant român care a realizat descoperirea medicală a secolului XX, 2001 a fost desemnat „Anul Paulescu", deoarece s-au împlinit 132 de ani de la naşterea lui, 80 de ani de la publicarea lucrării prin care a anunţat descoperirea hormonului antidiabetic pancreatic şi 70 de ani de la trecerea sa în nefiinţă.

Pentru cinstirea acestor evenimente, Academia Română, Societatea Română de Diabet, Institutul „N. Paulescu", Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila", Academia de Ştiinţe Medicale şi Asociaţia Diabeticilor au organizat numeroase manifestări ştiinţifice, iar pe 31 august 2001, în prezenţa preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Diabet, Sir George Alberti, a fost dezvelit monumentul „N.C. Paulescu" în faţa Facultăţii de Medicină din Bucureşti, locul în care ilustrul savant a desfăşurat timp de treizeci de ani o foarte prodigioasă activitate.