Noţiunea de Pământ staţionar în centrul universului era susţinută de un sistem matematic pus la punct de strălucitul astronom grec Ptolemeu. Cărţii sale, cunoscută în Evul Mediu sub titlul „Almagest”, îi datorăm descrierea diferitelor constelaţii stelare precum Ursa Mare, folosită şi astăzi pentru descrierea bolţii cereşti nocturne.

Sistemul ptolemeic s-a dovedit puternic şi convingător timp de mai multe sute de ani şi, aspect mult mai important, a reprezentat liantul unui întreg mod de a privi lumea reală (Strălucirea lui Ptolemeu şi marea influenţă pe care a exercitat-o nu pot fi puse la îndoială. Numai lipsa de spaţiu a făcut imposibilă includerea lui în lucrarea de faţă.).

A fost esenţial pentru explicarea căderii corpurilor cereşti şi a mişcării stelelor şi norilor, precum şi pentru fundamentarea concepţiei teologice cu privire la locul fiinţelor omeneşti în univers. Totuşi, prin secolul al XVI-lea, o dată cu dovezile în sprijinul diversităţii planetei noastre aduse de expediţiile de explorări şi descoperiri şi într-o perioadă în care autoritatea Bisericii de la Roma începuse să se clatine, sistemul lui Ptolemeu şi-a dezvăluit lacunele.

Publicarea postumă, în 1543, a lucrării lui Nicolaus Copernicus „De revolutionibus orbium coelestium” („Despre mişcarea de revoluţie a corpurilor cereşti") a însemnat în cele din urmă apusul teoriei ptolemeice. „Pământul", scria Copernic, „ghidând calea Lunii, trece pe o orbită mare printre celelalte planete într-o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui." Deşi avea să se desăvârşească abia după aproape un secol, revoluţia coperniciană începuse.

Nicolaus Copernicus s-a născut într-o familie prosperă pe 19 februarie 1473, la Torun, în Regatul Poloniei. Tatăl lui, Niklas Koppernign, era negustor, iar mama, Barbara Watzenrode, descindea dintr-o familie înstărită şi influentă. După moartea tatălui său, Nicolaus, pe atunci în vârstă de zece ani, a fost crescut de unchiul din partea mamei, academician şi cleric, care a devenit episcop de Ermland în 1479. Nicolaus a primit o educaţie exemplară.

În 1491 a început să participe la cursurile respectabilei Universităţi din Cracovia, pe atunci un centru al filozofiei naturale. În 1496, Nicolaus s-a mutat la Universitatea din Bologna pentru a-şi desăvârşi studiile de greacă, matematică, filozofie şi astronomie. Cam în această perioadă el a intrat sub influenţa lui Domenico Maria da Novara, un profesor de astronomie care s-a numărat printre primii critici ai sistemului ptolemeic, şi la 9 martie 1497, cei doi bărbaţi au urmărit împreună o eclipsă de lună. Copernicus a studiat şi la Universitatea din Padova în 1501, după care şi-a luat licenţa în drept la Universitatea din Ferrara înainte de a reveni la Padova pentru un curs de medicină.

În 1506, după ce îşi desăvârşise educaţia - ca lingvist, matematician şi medic -, Copernicus a revenit în Polonia, unde avea să rămână până la sfârşitul vieţii. A fost ales canonic în 1497, în timp ce îşi completa studiile în străinătate, iar după câţiva ani, timp în care a slujit drept consilier medical al unchiului său, şi-a preluat îndatoririle de canonic al catedralei din Frauenburg în recent înfiinţata Prusie Orientală.

Era vorba de un post în cadrul Bisericii, care nu presupunea însă îndeplinirea unor îndatoriri religioase. De altfel, Copernicus nu pare să fi avut vreo motivaţie religioasă în viaţă. A lucrat ca administrator general, judecător, perceptor şi medic. În timpul liber s-a ocupat de astronomie şi în 1513 a construit un turn pentru observarea stelelor.

Se cunosc puţine lucruri despre geneza şi dezvoltarea gândirii coperniciene, mai ales că nu s-a grăbit să-şi publice lucrările. A pus în circulaţie un manuscris conţinând ideile sale privind cosmosul încă din 1514 (publicat abia în secolul al XlX-lea) şi şi-a definitivat măreaţa operă în 1530. Un deceniu mai târziu, un admirator de-al său, George Joachim Rheticus, a întocmit un rezumat al volumului nepublicat, intitulat „Narratio prima”.

Dat fiind că această carte nu a stârnit animozitatea Bisericii - pentru că implicaţiile ei nu erau încă limpezi - este posibil ca Nicolaus Copernicus să fi renunţat să obiecteze. „De revolutionibus orbium coelestium” a fost publicată la Nurenberg în 1543, imediat după moartea sa.

În „De revolutionibus”, Copernicus aduce serioase obiecţii la argumentele lui Ptolemeu în favoarea unui Pământ imobil. Raţionând pe baze fizice, cu o înclinaţie spre armonie, Copernicus demontează ideea conform căreia Pământul s-ar afla în centrul universului. El arată, de exemplu, că stelele nu par a se afla întotdeauna la aceeaşi distanţă de Pământ.Încercările de explicare a unor astfel de efecte folosind epiciclurile - mici orbite circulare - s-au dovedit nesatisfacătoare, mai ales că introduceau complicaţii inutile.

În absenţa unei teorii fizice, Copernicus a elaborat în ultimă instanţă conceptul unui sistem solar care este un amestec între antic şi modern. Era conştient de problemele ridicate de acceleraţie şi de corpurile în cădere liberă, dar nu avea nici o soluţie. Deoarece la acea dată nu exista un concept modern al forţei, el a reţinut modelul sferelor celeste şi nu pe cel al planetelor care se deplasează prin spaţiu.

În cele din urmă, „De revolutionibus” a fost pus la dispoziţia cărturarilor din întreaga Europă. Primii cititori ai cărţii trebuie să fi fost fascinaţi în primul rând de aparatul matematic al lucrării, care le sporea nemulţumirea faţă de limitele astronomiei ptolemeice. Religia nu a avut obiecţii la adresa cărţii, pentru că, în această perioadă a Reformei, Biserica Catolică avea de prins un peşte mai mare. Abia în 1616, şi numai datorită succesului lui Galilei, cartea lui Copernicus a fost interzisă de Biserică.

„Revoluţia coperniciană" este un termen util, în ciuda controverselor cu privire la conţinutul său propriu-zis pe care le-a provocat încă din momentul în care a fost folosit pentru prima oară de către Immanuel Kant, acum două secole. Termenul trebuie înţeles în accepţiunea de ruptură faţă de astronomia ptolemeică iniţiată de Copernicus, şi de prioritate a astronomului polonez în elaborarea unui model heliocentric. N-a fost singur în această întreprindere. Se ştia de multă vreme că, aşa cum scria astronomul J.L.E. Dreyer, „Copernicus nu a realizat singur ceea ce se înţelege astăzi prin «sistemul copernician»".

Şi spunem asta nu pentru a nega influenţa lui Copernicus, ci doar pentru a stabili contribuţia lui reală. „Se poate argumenta cu uşurinţă că Nicolaus Copernicus nu a fost egalul lui Ptolemeu sau al lui Kepler în matematică, deşi la vremea aceea, îşi depăşise incontestabil contemporanii", afirmă Owen Gingerich. „Şi totuşi, ca un vizionar sensibil, care a declanşat o revoluţie ştiinţifică, el se detaşează ca un geniu al cosmologiei, cu puţini egali."

Despre omul Copernic se cunosc relativ puţine lucruri. Biografia pe care se presupune că ar fi scris-o prietenul sau Rheticus s-a pierdut. Conform legendei, Copernicus a primit un exemplar din „De revolutionibus” pe patul de moarte. Suferise un atac cerebral şi nu a mai putut revedea lucrarea, dar a avut prilejul să-şi ţină cartea în mâini înainte de moartea sa, survenită la 24 mai 1543.

Rămâne în urma sa celebra imagine - un om al cinstei şi al devotamentului, cu pomeţi proeminenţi şi o privire pătrunzătoare - care ne-a parvenit prin intermediul câtorva portrete. A tradus, din greacă în latină, în jur de optzeci şi cinci de poeme scurte, scrise de poetul bizantin Teofilactus Simocatta. Unele dintre aceste „Epistole” sunt morale, altele pastorale, iar altele de-a dreptul obscene.

Fred Hoyle, cosmologul din secolul XX, le apreciază îndeosebi pe acestea din urmă fiindcă altfel, spune el, „Nu l-aş putea auzi pe Copernicus râzând".