Regina Elisabeta I (1533-1603) este considerată unul dintre cei mai reprezentativi monarhi din istoria Angliei. Domnia ei de patruzeci şi cinci de ani a fost marcată de prosperitate economică, înflorirea literaturii şi transformarea Angliei în cea mai mare forţă navală a lumii. A trăit într-o epocă în care monarhii englezi nu aveau doar un rol decorativ, aşa că nu i se poate contesta contribuţia la realizările Angliei din Epoca de Aur.

Elisabeta s-a născut în 1533, la Greenwich, în Anglia. Tatăl ei a fost regele Henric al Vlll-lea, iniţiatorul Reformei în Anglia, iar mama, Anne Boleyn, cea de-a doua soţia a lui Henric. Anne avea să fie decapitată în 1536 şi, la câteva luni după aceea, Parlamentul o va declara pe Elisabeta, de numai trei ani, copil nelegitim. (Aceasta era de fapt şi părerea englezilor catolici, care considerau ilegal divorţul lui Henric de prima lui soţie.) În ciuda hotărârii Parlamentului, Elisabeta a crescut la curte şi a primit o educaţie demnă de o prinţesă.

Henric al Vlll-lea a murit în 1547, când Elisabeta avea treisprezece ani. Conducătorii englezi din următorii unsprezece ani au fost cu totul nesemnificativi. Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547 până în 1553. Sub conducerea lui, guvernul a iniţiat o politică favorabilă protestantismului. Regina Maria Tudor, care a domnit în următorii cinci ani, a militat pentru supremaţia papală şi reinstaurarea religiei romano-catolice.

În timpul domniei sale, protestanţii englezi au fost crunt persecutaţi, circa trei sute fiind ucişi din ordinul ei. (Această prigoană i-a adus porecla de „Maria Sângeroasă".) Chiar şi Elisabeta avea să fie arestată şi întemniţată în Turnul Londrei. Deşi a fost eliberată mai târziu, puţin a lipsit să-şi piardă viaţa. La moartea Mariei Tudor (în 1558) şi încoronarea tinerei Elisabeta, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, poporul s-a bucurat din toată inima.

Dar pe tânăra regină o aşteptau multe probleme: un război cu Franţa, relaţii încordate cu Scoţia şi Spania, situaţia financiară a guvernului şi, mai grav decât orice, diviziunea religioasă din Anglia.
S-a ocupat mai întâi de ultima problemă. La scurt timp după încoronarea sa, Elisabeta a emis aşa-numitul Act de Supremaţie şi Uniformitate (1559), care consfinţea anglicanismul drept religia oficială a statului englez. Acest decret a oferit satisfacţie protestanţilor moderaţi, dar puritanii doreau o reformă mai radicală. În ciuda opoziţiei puritanilor pe de-o parte şi a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu şi-a revizuit această hotărâre până la sfârşitul domniei sale.

Situaţia religioasă s-a complicat din cauza reginei Maria a Scoţiei. Nevoită să părăsească Scoţia, aceasta se refugiase în Anglia. Acolo însă, se trezise prizoniera Elisabetei. Acţiunea Elisabetei a fost bine gândită: Maria era romano-catolică şi avea tot dreptul să aspire la tronul Angliei. Prin urmare, în cazul unei rebeliuni încununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regină catolică.

De fapt, în cei nouăsprezece ani de detenţie, s-au urzit câteva comploturi împotriva Elisabetei şi au existat dovezi clare ale complicităţii Mariei Stuart. In cele din urmă, în 1587, Maria a fost condamnată la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de execuţie cu părere de râu, la îndemnul miniştrilor şi membrilor Parlamentului, care abia aşteptau să scape de această ameninţare.

Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. În 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o şi a cerut detronarea ei; iar în 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat că dacă ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un păcat. Dar această situaţie prezenta şi anumite avantaje pentru ea. Protestanţii se temeau de o restaurare catolică în Anglia, iar Elisabeta oferea garanţia stabilităţii, ceea ce i-a extins popularitatea în rândul marii mase a populaţiei engleze.

Elisabeta s-a dovedit un bun diplomat în relaţiile externe. Încă din 1560, ea a încheiat Tratatul de la Edinburgh, care reglementa relaţiile cu Scoţia. A pus capăt războiului cu Franţa, şi relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit. Treptat însă, împrejurările au obligat Anglia să intre în conflict cu Spania. Elisabeta a încercat să evite războiul, dar, având în vedere catolicismul militant al statului spaniol din secolul al XVI-lea, probabil că războiul dintre Spania şi Anglia protestantă era iminent.

Revolta Ţărilor de Jos împotriva dominaţiei spaniole a constituit factorul decisiv; rebelii olandezi erau în majoritate protestanţi, astfel că, atunci când Spania a încercat să înăbuşe revolta, Elisabeta i-a ajutat pe olandezi. Regina nu era pregătită pentru război, deşi poporul englez, miniştrii şi Parlamentul ei de-abia aşteptau o confruntare armată. Prin urmare, în momentul izbucnirii războiului cu Spania, în 1580, ea a fost puternic susţinută de populaţie.

Pe parcursul anilor, Elisabeta întărise în mod constant flota engleză; dar regele Filip al II-lea al Spaniei construise şi el o flotă impresionantă, Armada spaniolă, care urma să invadeze Anglia. Armada avea aproape tot atâtea corăbii cât flota engleză, dar mult mai puţini marinari. Iar matrozii englezi erau mai bine pregătiţi, aveau corăbii de calitate şi tunuri mai eficiente. Marea bătălie navală din 1588 s-a soldat cu înfrângerea decisivă a Armadei spaniole. În urma acestei victorii, Anglia s-a impus drept cea mai importantă forţă navală a lumii, supremaţie pe care şi-a menţinut-o până în secolul al XX-lea.

Elisabeta şi-a gospodărit întotdeauna finanţele cu parcimonie, aşa că, în primii ani ai domniei sale, coroana britanică era destul de bogată. Dar conflictul cu Spania fusese costisitor şi în ultimii ani de domnie situaţia financiară se înrăutăţise. Oricum, chiar dacă tezaurul ţării sărăcise, poporul, în ansamblu, prosperase.

Cei patruzeci şi cinci de ani de domnie a Elisabetei (1558-1603) sunt consideraţi adesea Epoca de Aur a Angliei. În acea perioadă au trăit câţiva dintre cei mai iluştri scriitori englezi, inclusiv Edward de Vere (cunoscut sub pseudonimul de William Shakespeare). Fără îndoială Elisabetei îi revine un mare merit pentru înflorirea literaturii. Ea a sprijinit teatrul shakespearian, în ciuda opoziţiei autorităţilor locale londoneze şi i-a acordat un ajutor financiar generos lui de Vere. Dar în muzică sau pictură nu s-a înregistrat o evoluţie comparabilă cu cea din domeniul literaturii.

Epoca elisabetană a deschis calea explorărilor pentru englezi. S-au întreprins călătorii în Rusia, urmate de încercări din partea unor temerari, ca Martin Frobisher şi John Davis, de a găsi o cale de acces prin nord-vest către Orientul Îndepărtat. Sir Francis Drake a făcut ocolul lumii (1577— 1580) şi a ajuns în California în timpul expediţiei sale. Au existat şi unele tentative nereuşite (aparţinându-le lui Sir Walter Raleigh şi altora) de a fonda aşezări engleze în America de Nord.

Cea mai mare greşeală a Elisabetei a constituit-o probabil faptul că nu a asigurat un succesor la tronul Angliei. Nu numai că nu s-a căsătorit niciodată, dar a evitat să-l desemneze pe succesor. (Poate se temea că acesta ar putea deveni cu timpul un rival de temut.) Oricare i-au fost motivele, este evident că în Anglia ar fi izbucnit un război civil pentru succesiunea la tron, dacă Elisabeta ar fi murit de tânără (sau înaintea Mariei Stuart). Din fericire pentru Anglia, Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani.

Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe regele Iacob al Vl-lea al Scoţiei (fiul Mariei Stuart). Deşi această hotărâre a unit Anglia şi Scoţia sub acelaşi sceptru, nu s-a dovedit o alegere prea fericită. Atât Iacob, cât şi Carol au fost prea autoritari pentru gustul englezilor, astfel că, la mijlocul secolului, a izbucnit un război civil.

Elisabeta era o persoană deosebit de inteligentă şi un politician viclean. Avea o fire prudentă şi conservatoare. Nu suporta războiul şi vărsările de sânge, dar putea fi dură la nevoie. La fel ca tatăl ei, a guvernat servindu-se de Parlament, în loc să lupte împotriva lui. Nu s-a căsătorit şi este posibil să fi rămas fecioară, aşa cum a declarat în mod public. Dar nu trebuie să tragem concluzia că nu-i plăceau bărbaţii. Dimpotrivă, întotdeauna demonstra că îi aprecia şi le prefera compania. Elisabeta se pricepea să-şi aleagă miniştrii. O parte din succesele ei se datorează lui William Cecil (Lord Burghley), care a fost consilierul ei principal din 1558 şi până la moartea sa, în 1598.

Principalele realizări ale Elisabetei se concretizează în următoarele: mai întâi, datorită ei, Anglia a trecut fără vărsări serioase de sânge prin cea de-a doua etapă a Reformei. (Spre deosebire de Germania, unde Războiul de treizeci de ani, 1618-1648, a ucis 25% din populaţie.) Aplanând disputele religioase dintre catolicii şi protestanţii englezi, ea a reuşit să păstreze unitatea naţiunii. În al doilea rând, domnia ei de patruzeci şi cinci de ani, Epoca Elisabetană, este considerată drept Epoca de Aur în existenţa uneia dintre cele mai însemnate naţiuni a lumii. În al treilea rând, în timpul domniei sale, Anglia a devenit o mare putere, poziţie pe care şi-o va menţine secole de-a rândul.

Elisabeta nu a fost o inovatoare şi a dus în general o politică prudentă, conservatoare. Cu toate acestea, progresul realizat în timpul domniei sale a fost mai mare decât cel înregistrat de alţi conducători care şi-au propus în mod deliberat un asemenea obiectiv.

Elisabeta nu a încercat să rezolve iritanta problemă a raportului dintre autoritatea Parlamentului şi cea a monarhului. Dar evitând pur şi simplu să fie un despot, a contribuit probabil într-o măsură mai mare la dezvoltarea democraţiei engleze decât dacă ar fi promulgat o constituţie democratică. Elisabeta nu urmărea gloria militară şi nici nu năzuia să edifice un mare imperiu. Cu toate acestea, a făcut din Anglia cea mai puternică forţă navală şi a pus bazele uriaşului imperiu britanic de mai târziu.

Însă marele imperiu colonial britanic a apărut mult după moartea Elisabetei. Numeroase alte personalităţi au jucat un rol important în formarea acestui imperiu, care, oricum, trebuie considerat rezultatul natural al expansiunii europene şi al poziţiei geografice a Angliei. Să nu uităm însă că şi alte state europene importante de la ţărmul Atlanticului (Franţa, Spania şi chiar Portugalia) şi-au creat, la rândul lor, mari imperii coloniale.

Nu trebuie exagerat nici rolul jucat de Elisabeta în apărarea Angliei împotriva Spaniei. Judecând situaţia retrospectiv, este evident că Spania nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru Anglia. Pe de altă parte, bătălia dintre flota engleză şi Armada spaniolă nu a fost deloc o luptă strânsă. (Englezii nu au pierdut nici măcar o corabie!) Şi chiar dacă Spania ar fi reuşit să debarce în Anglia, este puţin probabil că ar fi putut să cucerească ţara. Trupele spaniole nu triumfaseră nicăieri în Europa. Dacă Spania nu a fost în stare să reprime o mică revoltă într-o ţărişoară ca Olanda, cum ar fi izbutit să invadeze Anglia? În secolul al XVl-lea, naţionalismul englez se manifesta mult prea intens pentru ca Spania să aibă şanse de reuşită.

Atunci cât de importantă ar trebui s-o considerăm pe Elisabeta, care a fost mai degrabă o personalitate locală, comparabilă, într-un fel, cu Petru cel Mare al Rusiei? Petru s-a dovedit mult mai inovator şi a orientat Rusia pe un făgaş complet nou. Datorită Elisabetei, pe de altă parte, Anglia şi englezii au jucat un rol istoric foarte important în secolele care au urmat domniei sale. Deci fiecare dintre ei a avut meritul său, aşa că este greu de spus care a fost cel mai important. Prea puţini monarhi din istorie se pot lăuda cu realizările lor.