Rene Descartes (1596-1650), faimosul filozof, om de ştiinţă şi matematician francez, s-a născut în 1596 în satul La Haye. În tinereţe a urmat cursurile unei selecte şcoli iezuite - Colegiul din La Fleche. La vârsta de douăzeci de ani, Descartes obţine o diplomă în drept la Universitatea din Poitiers; dar n-avea să practice niciodată avocatura.

Deşi primise o instruire excelentă, Descartes nutrea convingerea că puţine din cunoştinţele dobândite în fiecare domeniu, cu excepţia matematicii, erau temeinice. În loc să continue instruirea şcolară, el a decis să călătorească prin Europa şi să vadă lumea cu propriii ochi. Familia sa era destul de bogată, aşa că îşi putea permite să voiajeze nestingherit.

Din 1616 şi până în 1628, Descartes a călătorit mai tot timpul. A servit în diverse armate (olandeză, bavareză, maghiară), dar se pare că nu a participat la nici o bătălie. A vizitat Italia, Polonia, Danemarca şi alte ţări. În aceşti ani, a formulat ceea ce el credea a fi o metodă generală de descoperire a adevărului. La vârsta de treizeci şi doi de ani, Descartes s-a decis să pornească de la această metodă în încercarea de a elabora o concepţie globală despre lume. S-a stabilit în Olanda, unde avea să trăiască în următorii douăzeci şi unu de ani. (A ales Olanda fiindcă acolo exista o libertate intelectuală mai mare şi pentru că prefera să se distanţeze de viaţa socială din Paris).

În 1629, a scris "Reguli pentru călăuzirea spiritului", o carte în care îşi expunea metoda. (Cartea era, totuşi, incompletă şi probabil că Descartes nu avusese intenţia să o publice; a văzut lumina tiparului la peste cincizeci de ani de la moartea sa.) Între anii 1630 şi 1634, Descartes şi-a aplicat metoda în studiul ştiinţelor. Pentru a-şi aprofunda cunoştinţele de anatomie şi fiziologie, a făcut disecţii. A întreprins cercetări independente foarte importante în optică, meteorologie, matematică şi alte câteva domenii ale ştiinţei.

Descartes intenţiona să-şi prezinte rezultatele într-o carte numită "Le Monde" (Lumea). Totuşi, în 1633, când cartea era aproape terminată, a aflat că autorităţile ecleziastice îl condamnaseră pe Galilei pentru că susţinuse teoria lui Copernic despre mişcarea Pământului în jurul Soarelui. Deşi în Olanda nu exista riscul să fie deferit Bisericii Catolice, el a considerat că este mai prudent să nu publice cartea, pentru că în ea apărea teoria lui Copernic. În locul acestei lucrări, Descartes a editat opera sa cea mai faimoasă, "Discurs asupra metodei, pentru a ne conduce bine raţiunea şi pentru a căuta adevărul în ştiinţe" (De obicei menţionată în forma abreviată Discurs asupra metodei).

Discursul a fost scris în franceză, nu în latină, pentru ca toţi oamenii inteligenţi să îl poată citi, inclusiv cei care nu aveau o educaţie clasică. Autorul a anexat la Discurs trei eseuri în care dădea exemple de descoperiri personale făcute prin folosirea propriei metode. În prima anexă, Optica, Descartes a prezentat legea refracţiei luminii (descoperită, totuşi, înainte, de către Willebrord Snell).

A vorbit şi despre lentile şi diverse instrumente optice; a descris funcţionarea ochiului şi diversele sale disfuncţiuni; a prezentat o teorie a luminii care s-a constituit într-un text preliminar la teoria ondulatorie de mai târziu, a lui Christiaan Huygens. A doua anexă reprezenta abordarea modernă a meteorologiei. Se vorbea despre nori, ploaie şi vânt şi se dădea o explicaţie corectă a curcubeului. Descartes a adus argumente împotriva teoriei potrivit căreia căldura constituia un fluid invizibil, formulând concluzia corectă că ar fi o formă de mişcare internă. (Dar ideea fusese deja exprimată de către Francis Bacon şi alţii.)

În a treia anexă, Geometria, Descartes a prezentat cea mai importantă contribuţie dintre toate, inventarea geometriei analitice. Aceasta a constituit un pas important înainte al matematicii, care a prefigurat calculul infinitezimal al lui Newton.

Poate partea cea mai interesantă a filozofiei lui Descartes este maniera în care îşi începe expunerea. Conştient de marele număr de idei incorecte unanim acceptate, Descartes şi-a zis că pentru a ajunge la adevăr trebuie să pornească de la zero. Prin urmare, a început prin a se îndoi de tot ce îi spuseseră profesorii, de toate convingerile sale la care ţinea cel mai mult, de toate ideile sale de bun-simţ - chiar şi de existenţa lumii exterioare, ba chiar şi de propria viaţă - într-un cuvânt, de tot.

Aceasta, bineînţeles, a generat o problemă: cum este posibil să treci peste o asemenea îndoială universală şi să obţii cunoştinţe temeinice despre orice? Cu toate acestea, Descartes, printr-un recurs la metafizică, a reuşit să dovedească, spre propria sa satisfacţie, că el însuşi există („Cuget, deci exist"), că atât Dumnezeu, cât şi lumea exterioară există. Acestea au fost punctele de început ale teoriei lui Descartes.

Importanţa metodei lui Descartes prezintă două aspecte. Mai întâi, el a pus în centrul sistemului său metafizic întrebarea epistemologică: „Care este originea cunoaşterii umane?" Filozofii de dinaintea lui au încercat să descrie natura lumii. Descartes ne învaţă că la o asemenea întrebare nu se poate răspunde satisfăcător decât în conjuncţie cu întrebarea „De unde ştiu?"

În al doilea rând, Descartes sugerează că n-ar trebui să începem cu credinţa, ci cu îndoiala. (Este exact reversul atitudinii Sfântului Augustin şi a majorităţii teologilor medievali, care acordau prioritate credinţei). E adevărat că în continuare Descartes ajunge la concluzii teologice ortodoxe. Cititorii săi au acordat însă mai multă atenţie metodei pe care o promovase, decât concluziilor la care a ajuns. (Temerile Bisericii că scrierile lui Descartes se vor dovedi în cele din urmă subversive erau destul de justificate.)

În filozofia sa, Descartes face distincţia dintre gândire şi obiectele materiale, şi în această privinţă susţine un dualism foarte riguros. Ideea nu era nouă, dar scrierile lui Descartes au stimulat discuţiile filozofice asupra subiectului. Problemele pe care le-a formulat el i-au incitat pe filozofi de-a lungul timpului şi încă nu au fost rezolvate.

Un impact la fel de puternic a avut concepţia lui Descartes despre universul fizic. El credea că principiul de funcţionare a întregii lumi - cu excepţia lui Dumnezeu şi a sufletului omenesc - este mecanic, şi că prin urmare toate evenimentele naturale pot fi explicate prin cauze mecanice. Din acest motiv, el respingea pretenţiile astrologiei, magiei, precum şi toate explicaţiile teleologice ale evenimentelor. (Cu alte cuvinte, el a căutat cauze mecanice directe şi a combătut ideea conform căreia evenimentele s-ar produce spre a servi unui scop final oarecare şi îndepărtat.) Din punctul de vedere al lui Descartes, animalele sunt, în esenţă, nişte maşini complicate şi corpul omenesc este şi el subiect al unor legi obişnuite ale mecanicii. Ulterior, aceasta a devenit una din ideile fundamentale ale fiziologiei.

Descartes a pledat în favoarea cercetării ştiinţifice şi nutrea convingerea că aplicaţiile ei practice ar putea fi benefice societăţii. După părerea lui, oamenii de ştiinţă ar trebui să evite noţiunile ambigue şi să încerce să descrie lumea prin ecuaţii matematice. Toate acestea au o tentă foarte modernă, însă Descartes, deşi a făcut el însuşi observaţii, n-a subliniat niciodată cu adevărat importanţa crucială a experimentelor în cadrul metodei ştiinţifice.

Celebrul filozof britanic Francis Bacon se referise, cu câţiva ani înainte de Descartes, la necesitatea cercetării ştiinţifice şi la beneficiile rezultate ca urmare a aplicării acesteia. Nici celebra maximă „Cuget, deci exist" nu îi aparţine; ea fusese formulată cu peste 1200 de ani mai devreme, de către Sfântul Augustin. De asemenea, „dovada" lui Descartes privind existenţa lui Dumnezeu nu e decât o variaţie a argumentului ontologic invocat pentru prima oară de Sfântul Anselm (1033-1109).

În 1641, Descartes a publicat o altă carte celebră, "Meditaţiile", iar în 1644 i-a apărut lucrarea Principii de filozofie. Ambele au fost scrise iniţial în latină, dar în 1647 au apărut traduceri în franceză.
Deşi Descartes era un scriitor desăvârşit, cu un stil fermecător, tonul scrierilor sale este surprinzător de învechit. Într-adevăr, adeseori el ne sugerează un scolastic medieval, poate şi din cauza abordării sale raţionaliste. Prin contrast, Francis Bacon, deşi s-a născut cu treizeci şi cinci de ani înaintea lui Descartes, adoptă un ton destul de modern.

După cum reiese din scrierile sale, Descartes credea cu tărie în Dumnezeu, considerându-se un bun catolic. Cu toate acestea, autorităţile ecleziastice nu apreciau ideile sale, ba, mai mult, operele lui Descartes au fost incluse în Indexul catolic al cărţilor interzise. Chiar şi în Olanda protestantă (la acea vreme probabil cea mai tolerantă ţară din Europa), Descartes a fost acuzat de ateism şi a intrat în conflict cu autorităţile.

În 1649, Descartes a acceptat o ofertă financiară generoasă din partea reginei Christina a Suediei, care l-a invitat la Stockholm pentru a-i fi meditator particular. Lui Descartes îi plăceau încăperile încălzite şi somnul de dimineaţă. A fost extrem de mâhnit când a aflat că regina dorea ca lecţiile să fie ţinute la ora cinci dimineaţa. Descartes s-a temut că aerul rece al dimineţii o să-i provoace moartea şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. La doar patru luni de la sosirea în Suedia, în februarie 1650, Descartes s-a stins din viaţă.

Deşi n-a fost niciodată căsătorit, Descartes a avut totuşi un copil care, din nefericire, a murit la o vârstă fragedă.

Filozofia lui Descartes a fost criticată cu înverşunare de mulţi contemporani de-ai săi, în parte pentru că aceştia intuiau că ea implica un raţionament circular. Filozofii din generaţiile ulterioare au subliniat numeroase defecte ale sistemului său şi puţini sunt cei care astăzi îl apără fără rezerve. Dar însemnătatea unui filozof nu depinde numai de corectitudinea sistemului său: prezintă mai mare importanţă măsura în care ideile lui - sau mai degrabă ideile pe care alţii le extrag din scrierile sale - se
dovedesc a avea o influenţă semnificativă. Din această perspectivă, nu încape nici o îndoială că Descartes a fost o personalitate importantă.

Cel puţin cinci dintre ideile lui Descartes au avut un impact important asupra gândirii europene: (a) viziunea sa mecanicistă despre univers; (b) atitudinea sa favorabilă cercetării ştiinţifice; (c) accentul pe care l-a pus pe folosirea matematicii în ştiinţă; (d) apărarea scepticismului iniţial; (e) atenţia acordată epistemologiei.

În plus, trebuie neapărat menţionată ingenioasa sa metodă de reducere a problemelor de geometrie la probleme de algebră, o dată cu descoperirea căreia au fost puse bazele geometriei analitice.