Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în mintea oricărui european cuvântul „celulă” era asociat doar cu încăperile austere ale călugărilor. În 1665, când Robert Hooke a observat cu ajutorul microscopului său, „foarte multe cutiuţe" în feliile de plută, el le-a comparat cu fagurele de miere şi le-a dat o denumire care să semnifice un spaţiu delimitat şi gol.

Interiorul fertil al celulei şi rolul ei fundamental pentru organismele vii au rămas necunoscute vreme de alte două secole. Abia în 1838 şi 1839, cu ajutorul unei optici ameliorate şi al teoriilor formulate de către botanistul Matthias Schleiden şi zoologul Theodor Schwann, au apărut o serie de indicii privind amploarea semnificaţiei celulei. Dar geniul teoriei celulare a fost medicul şi anatomistul german Rudolf Virchow, fondatorul patologiei celulare.

Unul dintre cei mai renumiţi medici ai epocii sale, Virchow s-a remarcat prin capacitatea sa, asemănătoare cu cea a lui Pasteur, de a aborda probleme de o importanţă fundamentală, de a dezvolta o teorie generală pornind de la datele experimentale şi de a lupta pentru acceptarea acesteia. Virchow a fost un savant implicat politic şi un politician radical care credea că medicii trebuie să fie „avocaţii fireşti ai săracilor", astfel că, la moartea sa, după cum scrie biograful său Erwin H. Ackerknecht, „Germania avea să se plângă de pierderea simultană a patru oameni de seamă: cel mai bun patolog, cel mai renumit antropolog, cel mai de seamă sanitar şi cel mai important liberal".

Rudolf Ludwig Carl Virchow s-a născut la 13 octombrie 1821 în oraşul Schivelbein, aflat astăzi pe teritoriul Poloniei, dar pe atunci amplasat în provincia prusacă Pomerania, la Marea Baltică. Tatăl lui, Carl Christian Siegfred Virchow, a fost fermier, un mărunt om de afaceri şi trezorier al oraşului, iar mama lui s-a numit Johanna Maria Hesse Virchow.

Plecând de acasă pentru a urma cursurile gimnaziului la vârsta de paisprezece ani, Rudolf a excelat la şcoală, manifestând o pasiune pentru învăţătură şi propunându-şi să dobândească „o cunoaştere atotcuprinzătoare a naturii, de la divinitate până la piatră". În 1838 el a câştigat o bursă pentru studierea medicinei la Institutul Friedrich-Wilhelms din Berlin. Aici s-a familiarizat cu lucrările lui Johannes Peter Muller, ale cărui cuceriri în fiziologie aduceau progrese importante în anatomia microscopică şi patologică. În anul 1843 şi-a luat licenţa în medicină.

Virchow a devenit internist la Spitalul de Caritate din Berlin, unde domnea o mare efervescenţă intelectuală în rândurile personalului medical. Iniţial a lucrat la disecţie în secţia de patologie, efectuând disecţii pentru demonstraţii anatomice. În 1847 a devenit „Privatdozent”, ceea ce i-a permis să predea. Intre timp, a început primele sale cercetări.

Cea dintâi lucrare a lui Virchow a avut drept subiect flebita, o boală inflamatorie a venelor despre care se credea pe atunci că ar juca un rol cauzal în patologie. Analizând fibrina, principala proteină din cheagurile de sânge, Virchow a evidenţiat importanţa acesteia pentru coagulare şi a introdus termenii noi de „embolie” şi „tromboză”. El a demonstrat că cheagurile care provoacă flebita nu sunt cauzele locale ale inflamaţiei, ci doar pachete de celule degenerate transportate din alte locuri. De asemenea, el a mai arătat că puroiul este provocat de celulele albe din sânge. Observaţiile asupra formării leucocitelor l-au condus la descrierea leucemiei.

Fără să rămână indiferent faţă de agitaţia socială caracteristică anilor '40 ai secolului al XIX-lea, Virchow s-a angajat politic după anchetarea unei epidemii de tifos în Silezia Superioară, unde trăia o minoritate poloneză oprimată de către Prusia. În calitate de membru al comisiei constituite de guvern în urma dezvăluirilor din presă, Virchow a plecat la faţa locului şi a întocmit un raport potrivit căruia cauzele epidemiei erau considerate a fi de natură socială.

Aceasta a fost prima ieşire la rampă a lui Virchow, care a prescris pentru respectiva epidemie „democraţie, educaţie, libertate şi prosperitate". El a formulat retoric o întrebare care are şi astăzi aceeaşi rezonanţă ca şi în secolul al XIX-lea: „Oare triumful geniului uman să se reducă la faptul că specia umană devine din ce în ce mai nenorocită?"

Aflat la Berlin în timpul Revoluţiei din 1848, Virchow s-a numărat printre activişti - deşi, după propria-i mărturisire, era ineficient pe baricade -, militând pentru reformarea instituţiilor medicale germane. El a publicat un săptămânal radical, „Die Medizenische Reform”, în care a susţinut ideea potrivit căreia medicii au datoria de a-i sluji pe cei sărmani. Totodată a fost ales în Dieta Prusacă, dar era prea tânăr ca să-şi poată exercita mandatul.

Din cauza antiregalismului său supărător, precum şi a ideilor sale agnostice, Virchow a avut de suferit în următoarea perioadă de reacţiune politică. I s-a suspendat salariul de mizerie pe care-l primea de la spital, apoi a fost demis din funcţie. De asemenea, a trebuit să părăsească Berlinul, iar în 1849, când s-a întors ca să se căsătorească, autorităţile locale au avut grijă să-l expulzeze imediat după terminarea ceremoniei. Dar Virchow se bucura deja de o reputaţie incontestabilă, astfel că Universitatea din Wurzburg i-a încredinţat catedra de anatomie patologică.

Într-adevăr, în 1847, o dată cu apariţia importantei publicaţii de specialitate, „Archiv fur pathologische Anatomie und Physiologie”, Virchow a devenit principala forţă din Germania - aşa cum era Claude Bernard în Franţa - în spatele noii supremaţii a fiziologiei în medicină. „Experimentul", scria el, „este instanţa supremă a ştiinţei fiziologiei patologice." El a întemeiat studiul structurilor normale ca o cheie pentru înţelegerea celor patologice, efectuând cercetări sistematice, şi a publicat numeroase monografii. La începutul anilor '50, Virchow a elaborat doctrina celulară şi principiile fundamentale ale patologiei celulare.

Cu toate că Theodor Schwann formulase o importantă teorie celulară în 1839, aceasta era incompletă, iar Virchow a corectat-o şi a extins-o atât din punct de vedere conceptual, cât şi în privinţa unui mare număr de detalii. El a arătat că muşchii şi oasele sunt alcătuite din celule la fel ca şi ţesuturile şi a făcut o serie de descoperiri în domeniul anatomiei. De asemenea, a demonstrat prezenţa ţesuturilor conjunctive amestecate cu celulele nervoase în măduva spinării şi în creier. Şi, în afară de aceasta, a elaborat o clasificare de bază a ţesuturilor celulare.

Încă din 1845, Virchow a desemnat celula drept unitatea de bază a vieţii, iar în 1852 a enunţat ipoteza diviziunii celulare ca modalitate de reproducere, respingând ideea lui Schwann cu privire la existenţa unei substanţe generative numită blastemă. Rămâne celebră formularea pe care Virchow a dat-o aşa-numitei doctrine celulare, „Omnis cellula e cellula” („Fiecare celulă provine dintr-o altă celulă").

Virchow a înţeles că în interiorul celulelor au loc procese chimice şi şi-a dat seama de importanţa nucleului. „Dezvoltarea îşi menţine continuitatea", scria el, „deoarece nici o generaţie anume nu poate iniţia o serie nouă de dezvoltări. Ţesuturile trebuie să fie reduse la un singur element simplu, celula." Recunoscând în celulă unitatea fundamentală a vieţii, el scria că aceasta este „ultima formă ireductibilă a oricărui element viu şi... din ea emană toate activităţile vitale, atât la organismele sănătoase, cât şi la cele bolnave".

În 1856, Virchow a fost rechemat la Berlin, şi prestigiul de care se bucura i-a permis să-şi condiţioneze întoarcerea de construirea unui nou Institut de Patologie, al cărui director a şi devenit. Lucrarea sa extrem de importantă, „Cellular-pathologie”, alcătuită pe baza materialului prezentat într-o serie de conferinţe susţinute în cadrul Institutului, a fost publicată în 1858 şi tradusă în engleză în următorii doi ani.

„Ceea ce Virchow a realizat cu lucrarea „Patologia celulară””, scrie medicul Sherwin Nuland, „s-a concretizat în enunţarea principiilor pe care avea să se bazeze cercetarea medicală în următorii peste o sută de ani.” Doctrina celulară a lui Virchow a lărgit orizonturile cercetării în biochimie şi fiziologie şi a exercitat o mare influenţă în domeniul mai cuprinzător al biologiei, generând în cele din urmă biologia moleculară, pe măsură ce genetica a evoluat şi mecanismele reproducerii au fost mai bine înţelese.

„Se trece prea des cu vederea", comentează Elof A. Carlson, „faptul că doctrina celulară a apărut cam în aceeaşi perioadă (1858) ca şi „Originea speciilor” a lui Darwin (1859)." (In această privinţă este interesant de remarcat faptul că Virchow a avut două importante lacune în plan ştiinţific. Concentrat asupra patologiei celulare, el nu a acceptat teoria microbiană a bolii propusă de Louis Pasteur. Şi chiar dacă nu a respins teoria evoluţionistă, a privit-o cu neîncredere.)

Istoricilor nu le-a scăpat din vedere faptul că elaborarea teoriei celulare s-ar putea să aibă legătură şi cu atitudinea politică a lui Virchow. Medicul adept al unei „democraţii fără restricţii" era una şi aceeaşi persoană cu autorul teoriei celulare care, aşa cum scria Erwin Ackerknecht, „demonstra că organismul este un stat liber alcătuit din indivizi egali, o federaţie a celulelor, un stat celular democratic".

Virchow s-a implicat politic pe tot parcursul vieţii sale. A fost ales în parlamentul Prusiei în 1862, unde a devenit lider al opoziţiei. Unul dintre adversarii săi politici, Otto Bismarck, l-a provocat la duel în 1865, însă Virchow l-a refuzat cu un sarcasm zdrobitor. Ales în Reichstag în 1880, al cărui membru a rămas până în 1893, Virchow a intrat în conflict şi cu Partidul Social Creştin, de orientare antisemită. Chiar dacă Virchow nu a putut influenţa nici ascensiunea lui Bismarck, nici consecinţele dezastruoase ale patriotismului german, el s-a dovedit un lider civic eficace, contribuind la modernizarea sistemului de canalizare şi a alimentării cu apă potabilă a Berlinului.

Unul dintre efectele colaterale ale gândirii politice a lui Virchow pe măsura înaintării în vârstă l-a reprezentat accentuarea interesului faţă de arheologie şi faţă de noua ştiinţă a antropologiei fizice, care a devenit prioritară pentru el după 1870. Opunându-se ferm ideii tot mai des vehiculate privind superioritatea rasială, el a efectuat un recensământ al copiilor care a infirmat pretenţiile privind existenţa unei rase germane unice.

El a dezgropat cranii în Pomerania sa natală şi l-a însoţit pe Heinrich Schliemann în expediţia soldată cu descoperirea ruinelor Troiei, în 1878. Virchow a demonstrat că, de fapt, marile civilizaţii cunoşteau o maximă înflorire într-o perioadă în care triburile germane trăiau încă în peşteri. Într-un text omagial, Franz Boas spunea: „Antropologia fizică şi arheologia preistorică şi-au căpătat actualul statut în Germania în principal datorită influenţei şi activităţii lui Virchow”.

Deloc surprinzător, dar spre deosebire de alţi mari savanţi germani ai secolului al XIX-lea, Virchow a refuzat titlul nobiliar şi adăugarea particulei „von” la numele său. Deşi respingea comunismul, Virchow a fost toată viaţa un socialist revoluţionar. „Societatea noastră", scria el, „asemenea orbului Oedip, bâjbâie tot mai tare în propriul său întuneric regretabil, iar prin crearea şi fortificarea inamicilor săi şi prin împingerea lor către măsuri extreme, care şi ele sunt nesănătoase, îşi sapă singură groapa. In acest fel se împlineşte profeţia oracolului."

Pe deplin conştient de propria sa importanţă pentru medicină şi activist în adevăratul înţeles al termenului, Virchow a susţinut numeroase conferinţe despre problemele generale ale ştiinţei şi ale vieţii politice, iar la sfârşitul vieţii a fost copleşit cu onoruri. A murit la 5 septembrie 1902 din cauza unei complicaţii survenite în urma fracturării femurului, după ce a căzut din tramvai.