Atestat la 8 iunie 1456. Notă statistică (a. 2002): R. Vilia. Distanţa pînă la c-rul r-nal – 10 km. Biserica Sf. Ierarh Nicolae (1784). Suprafaţa - 36 kmp. Populaţia - 3.575 de oameni. Apţi de muncă - 1.851. Fondul locativ - 69 mii mp. Case -1.456, cu gaz lichefiat - 1.472. Fîntîni - 387. Drumuri - 27 km (cu îmbrâcăminte dură - 17 km), 8 magazine, punct medical, grădiniţă de copii, şcoală medie, casă de cultură, 2 biblioteci, oficiu poştal, stadion.

În cartea lui Vasile Gajos despre acest sat citim: "Satul Cotiujeni este aşezat într-o regiune naturală cu diferite bogăţii. Aici sunt cantităţi enorme de piatră pentru construcţie, este o baltă bogată în apă ce vine din rîul Vilia, pădure seculară la o distanţă de numai 3 km, cîmpuri bogate cu cereale, zarzavaturi, livezi cu fructe, păşuni..."

Dar de unde s-a luat satul? Documentele vechi atestă că temelia lui a fost pusă de nişte cete de arcaşi şi răzeşi, care, pentru slujbă credincioasă, au primit această moşie ca să-şi ridice case. Aşadar domnitorul, fiind mulţumit de slujba lor, le-a dăruit un loc foarte bun, cu pămînt roditor, cu piatră din belşug, cu lemn de stejar şi apă de băut, de asemenea, foarte bună.

Din acel document de istorică atestare a satului, semnat de domnul Moldovei Alexandru IV Lăpuşneanu pe 7 apr. 1555, ne dăm seama că la începuturi satul se numea Capoteani şi tocmai la înc. sec. XVII denumirea aceasta este înlocuită cu Cotiujeni.

Primele case în sat au fost construite pe Valea Lucăcenilor. Lîngă stîncă, unde a fost şi prima curte boierească. Printre primii locuitori veniţi dinspre Prut a fost un răzeş pe nume Gaşcu, care se ocupa cu confecţionarea cotiugelor de plug. De la ele, după V. Gajos, şi provine denumirea satului - Cotiujeni.

De altfel, aceeaşi legendă cu cotiugele povestesc şi locuitorii actuali al satului. În privinţa primei atestări, însă, cercetătorul Vladimir Nicu e de altă părere. Si părerea domniei sale, de asemenea, e bazată pe documente. El scrie: "Sat vechi (Cotiujenii - n.n.) pe moşie boierească, atestat documentar la 8 iunie 1456 cu denumirea Sancăuţi şi Zamcăuţi".

S-ar putea sa-i dăm crezare afirmaţiei lui V. Nicu, pentru că şi V. Gajos în continuare, menţionează aceste denumiri. Mai mult, se constată că pe locul s. Cotiujeni, au fost cîteva cătune, posibil, cu aceste denumiri, dar cu anii ele s-au contopit, formînd un sat mare.

Pe aceste locuri, însă, au trăit băştinaşii în timpuri foarte vechi, din care cauză satul prezintă un mare interes arheologic. Străvechea silişte Cotiujeni se afla spre vestul actualului sat, lîngă drumul spre Larga, pe malul drept al unui pîrîiaş, care se varsă în r. Vilia. Aşezarea s-a aflat pe coasta unui deal, pe care se văd bine pete cenuşii de cenuşă. S-au depistat aici cioburi de vase de lut, case de animale, unelte de piatră ş. a. obiecte. Siliştea ţine, după E. Sava, de Cultura Nouă a epocii tîrzii a bronzului (sec. XIII î. Hr.).

Cam acelaş lucru constată şi savantul arheolog Ion Hîncu. Dar vatra aceasta a fost părăsită, afirmă el, probabil de răul nomazilor de cîmpie. Abia după cucerirea Daciei de către romani, adică în a. 106 e. n., pe aceste locuri starea de lucruri s-a schimbat. S-a format o nouă aşezare umană. Sedentari devenind, locuitorii ei lucrau ogoarele, creşteau vite, confecţionau diferite lucruri pentru gospodărie. Podoabele şi hainele le aduceau din oraşele imperiului.

Casele şi le făceau mai spaţioase, din lemn, nuiele şi lut, le acopereau cu stuf. Pe lîngă case mai construiau şi diferite anexe, săpau gropi pentru depozitarea produselor agricole. Dar nici această aşezare n-a avut parte de linişte. Au năvalit peste ea nomazii barbari tocmai de dincolo de munţii Ural, au prădat-o şi au ars-o, fapt adeverit de anumite obiecte depistate de pe aici. Băştinaşii, desigur, nu le-au cedat averea de bună voie, au luptat cu ei şi pe mulţi i-au răpus.

Dovadă sînt cîteva movile mari, care nu sînt altceva decît mormintele războinicilor. Această năpastă s-a întîmplat în a. 376 d. Hr. După ea pînă în a. 700 nu a mai vrut nimeni să se stabilească aici, considerînd locul necurat. Numai după o bună perioadà de timp a apărut aici o nouă silişte, alcătuită, mai ales, din bordeie. Care la rîndu-i a fost părăsită şi ea.

Din cauza năvălirii pecenegilor sau ulicilor. Cele 2 tumuluri din partea de nord-vest şi cele 2 dinspre sud-vest rămîn a fi confirmarea urgiilor îndurate de strămoşii cotiujenenilor. Pină nu demult ele aveau înălţimea de 1,5-2 m şi diametrul de 15-20 m. Locurile acestea sînt numite de localnici Podul lui Manole şi Cîmpul Başin. Movilele acum se ară, dispărînd cu încetul. Si e păcat, deoarece ele sînt argumente vii despre fostele invazii.

O sursă veche, în care întîlnim denumirea Cotiujeni, este un document de la Iaşi din 15 apr. 1603, semnat de voievodul Ieremia Movilă. Într-un alt document semnat de acelaşi Ieremia Movilă cu un an mai înainte, în 1602, s. Cotiujeni încă mai apare cu denumirea Căpoteni.

După 1603, însă, insistă mai mult denumirea Cotiujeni. Într-un document din 1625 aflăm că pe Vilia, mai jos de Cotiujeni, în apropierea s. Berlinţi, era şi o moară de apă. Posibil, că moară lui Nemiţ de mai tîrziu e tocmai acea moară veche, dar deja reconstruită. În anii următori satul este atestat de cîteva ori cu denumirea Cotiujeni. (Victor Ladaniuc, Localităţile Republicii Moldova)