Atestat la 14 dec. 1585 cu denumirea Gnilovoda, Ghizdita. Notă statistică (oct. 2004). Distanţe: pînă în c-rul r-nal - 20 km, pînă la st. c. f. Ghizdita - 3 km, pînă la Chişinău - 178 km. Gospodării 760, populaţia - 1.436 de locuitori, dintre care 1.427 sunt români basarabeni. SRL "Fîntîniţa S.P.", gospodării ţărăneşti - 93. Fîntîni – 321, iazuri - 4. Moşia satului - 3.042 ha, dintre care terenuri arabile – 2.055, 6 ha, livezi - 407 ha, păşuni - 169,4 ha, teren intravilan - 169,4 ha. Biserică, gimnaziu, sucursală a Băncii de Economii, oficiu poştal, centru al medicilor de familie, cămin cultural, 2 biblioteci, grădiniţă de copii, un magazin şi 3 baruri. Comuna uneşte 2 unităţi administrative: Fîntîniţa şi cătunul gării Ghizdita.
Sat în cîmpia Sorocii, între oraşele Drochia şi Donduşeni, pe un pîrîu-afluent de stînga al rîului Răut. Cea mai înaltă colină, spre Baraboi, are o altitudine de 230 m.
Pînă la reforma administrativ-teritorială din 2002 în componenta comunei mai intrau şi aşezările Antoneuca, Pervomaiscoe, Sergheuca. Moşia satului moşteneşte 2 movile funerare din epoca bronzului.
ESM scrie: "Între 1523 şi 1781 siliştea se numea Hnilovoda, din 1781 - Ghizdita, de la 23 ian. 1965 - Fîntîniţa. Cercetătorul Vladimir Nicu însă consideră că această vatră străbună a fost atestată în scris la 14 dec. 1585 cu denumirea Gnilovada. Aceeaşi părere are şi istoricul T. Balan.
În 1599 moşia satului Gnilovada aparţinea Mănăstirii Voroteţ. Recensămîntul din 1772-1773 a găsit aici 32 capi de familii, toţi birnici ai Mănăstirii Voroteţ.
Revista "Arhivele Basarabiei" nr.4 din 1934 scria că "după ce satul Cubolta a fost devastat de oştirile ruseşti, preotul şi toţi oamenii de acolo s-au mutat la Gnilovada, luînd cu ei şi odoarele bisericii". Aceasta s-a întîmplat în 1793.
Moşia şi satul Ghizdita cu cei 50 de birnici în 1804 a fost cumpărată de tovărăşia boierilor bucovineni Teodor Musteaţă, Nicolae Roset si Iordache Balş. Bisericuţa de lemn de aici fusese construită în 1784, dar la 27 dec. 1813 o parte din moşia satului devine proprietate a spătarului Ioniţă Başotă, o altă parte aparţinea boierului Dumitrache Bogdan, care în 1817 poseda în Ghizdita 700 fălci de fînaţuri, 700 fălci de toloacă şi 300 fălci de arătură, 3 iazuri şi 84 de gospodării ţărăneşti. Biserica avea 2 preoţi. În familia preotului Vasile Bejan se născu (la 1841) fiul Feofil, care mai tîrziu a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi va îmbraca rasa de preot.
În 1857 moşia Ghizdita a fost acaparată de comerciantul Hristofor Stepanov. Recensămîntul din 1859 trecu aici în registre 131 de case, 401 bărbaţi şi 391 de femei, o biserică ortodoxă. În 1862 pe lîngă biserică a fost deschisă o şcoală parohială cu o duzină de copii. La 1 ian. 1865 urmaşii moşierului Stepanov stăpîneau în Ghizdita 4.401 des. de pămînt.
În anii 1866 şi 1872 satul a trecut printr-o cumplită epidemie de holeră. În 1875, conform datelor aduse de Alexandr Egunov, satul numără 170 de case cu 434 de bărbaţi şi 395 de femei, care ţineau în gospodăriile lor 124 de cai, 280 vite mari cornute şi 920 de oi. Centrul de recrutare luase la evidenţă toţi bărbaţii din localitate.
La începutul lui 1882 situaţia se schimbă în favoarea ţăranilor: 178 de săteni posedau 1.464 des. de pămînt, pe cînd boierii aveau în posesie 736 des. în 1890 Ghizdita din ocolul Tîrnovei avea 221 de gospodării, în care locuiau 548 de bărbaţi şi 497 de femei.
Zamfir Arbore dă o caracteristică laconică acestei aşezări în Dicţionarul geografic al Basarabiei (Bucureşti, 1904): "Ghizdita, sat în jud. Soroca, volostea Tîrnova, alături de linia căii ferate Bălţi - Ocniţa. Are un heleşteu de 109 stîngini deasupra nivelului mării. Are o populaţie de 1097 suflete de ţărani români; biserică; şcoală elementară rusă; 300 vite mari; 200 oi; grădini".
În 1910 localitatea întrunea 284 de case cu o populaţie de 1.386 de suflete. Al optulea an făcea slujbă în biserica de aici preotul Gheorghe Sumnevici, avîndu-l dascăl pe Mitrofan Ghîrlea. Şcoala parohială, pusă în grija lui, a adunat în bănci 50 de băieţi şi 10 fete. În 1915 şcoala parohială era frecventă de 135 de elevi, cea laică - de 52. Satul numără 663 de bărbaţi şi 653 de femei.
La 24 sept. 1947, în timp ce populaţia murea în masă de foame, ziarul "Sovietskaia Moldavia" consemna din Ghizdita: "Fruntaşii predării pîinii la stat".
K-zul "Molodaia Gvardia" ("Garda Tînără") organizat aici s-a specializat în culturi tehnice, pomicultură, legumicultură şi creşterea animalelor şi în 1976 s-a ales cu un beneficiu de 477 mii de rub. A construit un complex pentru şcoala medie, casă de cultură, punct medical, grădiniţă de copii, un monument consacrat consătenilor căzuţi în războiul din 1941-1945, diferite obiective de producţie.
Dar odată cu declararea independenţei Republicii Moldova agricultura satului a cotit de pe platforma socialistă spre economia de piaţă, bazată pe proprietatea ţăranilor asupra pămîntului. De atunci 93 de gospodării îşi lucrează ogoarele proprii în mod individual, restul s-au asociat în SRL "Fîntîniţa SP".
Ultimele trei recensămînturi oficiale au fixat la Fîntîniţa: în 1979 - 1.916 locuitori, în 1989 - 1.606, în oct. 2004 - 1.394 de cetăţeni. (Valentin Rusu, Tudor Ţopa, Localităţile Republicii Moldova)