Atestat în 1432. Nota statistica (oct. 2006). Distanţe: pînă la c-rul r-nal şi st. c. f. Ocniţa -12 km, pînă la Chişinău - 250 km. Suprafaţa - 3.446 ha. Populaţia - 2.146 de oameni. Biserică cu hramul „Înălţarea Domnului". Moară. Oloiniţă. Cîteva asociaţii agricole. Fîntîni - 580. Drumuri - 106 km (cu îmbrăcăminte dură- 22,3 km).
Locuri dragi, locuri scumpe. La ele ne readuc mereu amintirile, dorul, pragurile strămoşeşti. Hădărăuţi, unul din aceste locuri, un sat cu buni gospodari din nordul republicii, e situat între Clocuşna, Ocniţa, Maiovca, Mihălăşeni, Rîngaci, Corestăuţi, localităţi din RM, şi Alexeevca Nouă, Alexeevca, Gvozdăuţi (Văzdăuţi) şi or. Secureni, localităţi din Ucraina, la 12 km de or. şi st. c. f. Ocniţa, la 35 km de mun. Edineţ şi la 250 km de Chişinău.
Pe la marginea de vest a Ciuhurul. Relieful, aşadar, e cîmpie deluroasă, cu soluri de cernoziom fertil şi climă continental-temperată, foarte favorabilă pentru agricultură. La nord-est se întinde o pădure mare de foioase, care vine din Ucraina, tocmai de dincolo de Serbiceni şi Kobolcin, pe lîngă Secureni spre Cepeleuţi, modificindu-şi mereu contururile, iar mai departe, cu mici întreruperi, pe lîngă Edineţ, terminîndu-se pe malul Prutului, lîngă Văratic şi Duruitoarea Nouă.
Micile masivuri de brazi şi pini din acest alai de pădure nu-i sînt caracteristice, deoarece au fost sădite artificial, aici crescînd în mod natural stejarul obişnuit şi stejarul peţiolat, plopul, fagul, teiul, salcîmul, ulmul şi multe specii de arbuşti, cum sunt cornul, alunul, măceşul, scoruşul ş.a. Flora şi fauna sînt aceleaşi ca şi în toată jumătatea de nord a republicii.
Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă aici au staţionat două grupe de oameni, cărora, probabil, le-au plăcut meleagurile şi s-au stabilit cu traiul, formînd două sate. Locuitorii, fiind oameni cu modul de viaţă sedentar, au început a însuşi bogăţiile naturale din împrejurimi. Ei se ocupau cu lucrarea solului, creşterea vitelor şi diferite meşteşuguri casnice, cele mai dezvoltate fiind pregătirea uneltelor de muncă din cremene şi modelarea vaselor de lut.
Casele oamenilor erau făcute din lemn şi lut, avînd cîteva odăi. Peste un timp, satele au ars. Pe locurile caselor au rămas grămezi de lut ars, se găsesc diferite obiecte, mai ales, oale de lut, tipice pentru epoca eneolitului (mileniile IV-III î. Hr.). Circa 3.300 de ani în urmă aici s-a mai format un sat, dar şi acesta a ars, fiind părăsit. Aceasta a fost epoca bronzului (sec.XIV-XII î.Hr.). Următorul sat s-a format pe aceste locuri cu 2.700 de ani în urmă. El a avut aceeaşi soartă - a ars.
Pe vatra părăsită a satului se găsesc bucăţi de lut ars, provenite de la pereţii caselor, oale de lut şi alte obiecte tipice pentru epoca timpurie a fierului (sec.VIII-VI î. Hr). Încă un sat s-a format abia după cucerirea Daciei lui Decebal, în a.106 e.n. de către Imperiul Roman. Locuitorii satului au început să-şi stabilească energic aici traiul, făceau case spaţioase din nuiele şi lut, arau şi semănau pămîntul, creşteau animale domestice, aveau relaţii comerciale cu negustorii din Imperiul Roman. Uneltele de muncă şi de altă întrebuinţare erau făcute de către meşterii locali, iar cele pe care nu le puteau face ei, erau aduse din oraşele imperiului, în comerţ folosind moneda romană. Satul a fost prădat şi ars în a. 376 e. n, de către hunii veniţi încoace tocmai de la est de munţii Ural.
Pentru prima dată aflăm despre Hădărăuţi (Hodărăuţi) dintr-un document domnesc de la bătrînul Alexandru Voievod, menţionat cu anul 1432, cînd Măria Sa confirmă miluirea făcută lui Ivaşcu Vladicicu şi fraţilor săi, Petrea, Iuraşcu şi Dancu, precum şi nepotului lor, Milea, cu 2 sate - Hădărăuţi şi Gvozdăuţi. Un document analogic, de confirmare, semnează la 30 sept. 1503 şi Ştefan cel Mare, dar de data aceasta lui Dancu Buceaţchi, vărului său, Isaica şi mătuşii lor, Vasutca, care cumpăraseră această moşie cu 150 zloţi tătăreşti.
Satul creşte cîte puţin din sporul său demografic natural, dar şi din familiile care vin şi se instalează cu traiul aici. Ţăranii o duceau greu. Îi strîmtorau ţăranii înstăriţi, îi chinuia holera, ciuma, vărsatul de vînt, îi nenoroceau calamităţile naturale. După unirea Basarabiei cu România, Instituţia funciară „Casa Noastră" împroprietăreşte 367 de ţărani din Hădărăuţi cu 884 ha de pămînt şi viaţa parcă ia o întorsătură mai bună. Satul ajunge în 1923 la 600 de case cu 2.120 de oameni, are grădină de zarzavaturi, moară, şcoală primară, 3 cîrciumi, primărie, post de jandarmi, gospodărie boierească. Peste 10 ani populaţia satului deja întruneşte 3.240 de locuitori. Mai înstărite erau Natalia Lişin (100 ha de pămînt) şi Eugenia Asigman (66 ha).
Dar în 1940 vin din nou ruşii. Multe familii se refugiază peste Prut şi satul rămîne cu 2.691 de oameni Cînd începe cel de-al doilea război mondial, localitatea număra 2.698 de locuitori, care vieţuiau în 723 de case. Dintre ei majoritatea bărbaţilor, care puteau ţine arma în mîini, au fost mobilizaţi pe front, unde o bună parte dintre ei sînt răpuşi în lupte sîngeroase.
La 1 aug. 1949 satul întrunea numai 2.546 de oameni. Numărul locuitorilor scade şi în continuare. Recensămînturile din 1979 şi 1989 înregistrează 2.459 de oameni şi, respectiv, 2.244 de oameni.
În 1992 începe construcţia unei noi biserici. Pensionarul Ion Lazăr devine sufletul acestei construcţii, el cunoaşte rostul fiecărei cărămizi. Clădirea bisericii a fost sfinţită în sept. 1993, dar lucrările din interior au continuat pînă în mai 1995. Această sfinţire a fost oficiată de mitropolitul Vladimir. (Victor Ladaniuc, Localităţile Republicii Moldova)